Marea crăpelniță și „popa cu botezul” 

Dragă Adina, 

La mulți ani!, deși nu mai e de multișor întîi ianuarie. Dar hai să ne luăm după modelul francez, unde se urează la mulți ani pînă la sfîrșitul lunii. Ce ai făcut de Revelion? Aici, în orașul vechi, anul acesta au fost interzise focurile de artificii, petardele și pocnitorile, de teama terorismului. Așa că nici nu ne-am dus în oraș, am sărbătorit Revelionul cu vreo douăzeci de vecini, jos, la intrare, în casa generoasă a scărilor, unde am fost terorizați de alți vecini, din blocurile vecine, cu focuri de artificii. O parte dintre vecini de scară împodobiseră înainte pereții și tavanul și puseseră patru mese înalte de bar în casa scărilor, pe cînd ceilalți vecini s-au dus în timpul ăsta la restaurantul grecesc Hermes, de alături, pentru a se întrema din timp pentru noul an. Acolo servesc greci veritabili, vorba nemților, care știu să danseze sirtaki à la Zorba.

Da, Adina, oricît ți s-ar părea de ciudat, există în Germania oameni care preferă să împodobească casa scărilor, în loc să se ducă la restaurant. A avut loc, în prealabil, chiar o mică ceartă între vecini, cine are voie să împodobească blocul și cine trebuie să meargă, în timpul ăsta, la restaurant. Eu m-am sacrificat de la bun început și am acceptat să merg la restaurant.

Apoi, spre ora 23,  ne-am întîlnit ambele tabere în casa scărilor. Fiecare a adus ceva de consumat, vin, bere, șampanie, sărățele și gustări și s-a discutat și rîs pînă pe la ora 2 dimineața, cînd eu, obosit mort, m-am dus să fac nani. „Halt, wo gehst du denn hin! Stai, unde pleci! Știm noi că în realitate nu te duci să te culci. Te duci acum să scrii pe furiș o carte despre noi și să ne iei la trei parale”, au răcnit unii încîntați de calitățile lor de clarvăzători și rîzînd cu gura pînă la urechi. Măi, ce ne-am mai distrat, vorba românului, deși chiar beat praștie nu a prea fost nimeni. S-au dus pe apa sîmbetei anii tinereții din România, cînd eu și prietenii mei ne pregăteam plini de entuziasm de anul ce vine, matolindu-ne pe 31 decembrie deja de pe la ora șase seara. Aia da solidaritate, cine nu se cherchelea, nu era băiat de comitet.

Ca și în multe alte nopți, în noaptea de Revelion aici a plouat. Zăpadă în iarna asta oricum n-am avut, aici, la Düsseldorf, decît în memorabila zi de 10 decembrie, anul trecut. A început în ziua aceea să ningă pe la ora 13, o ninsoare abundentă, mai ceva ca în filmele de la Hollywood. Ultima oară am văzut o astfel de ninsoare în 1996, în filmul Fargo. Pe la ora 16 am ieșit din casă, nu era țipenie de om pe stradă și am făcut doua poze, cu celularul. În prima se vede strada pe care stau pînă hăt în zare complet albă și neîntinată. Trotuarele, pomii, mașinile parcate la marginea drumului, totul este înghițit de albul imaculat. Într-a doua poză am prins două biciclete acoperite de zăpadă, în parcarea de biciclete din fața blocului. Apoi, în aceeași zi, am postat aceste două poze pe Facebook. Am primit cîteva sute de like-uri și continui să primesc like-uri încă și astăzi, din Germania, din România și de pretutindeni din Europa. Din comentarii deduc că, la vederea pozelor, pe unii îi duce gîndul la Yeti, omul zăpezilor, pe alții la săriturile cu schiurile de la Garmisch-Partenkirchen, de la întîi ianuarie. Multor nemți fotografiile le amintesc de povestea „Frau Holle” a fraților Grimm, în care această Frau Holle, care locuiește în cer, produce milioane de fulgi de zăpadă, scuturîndu-și pilota plină de găuri, umplută cu puf de gîscă. Pe scurt, toți mă invidiază pentru impecabila iarnă din Düsseldorf. Degeaba am explicat deja la postarea fotografiilor că imediat după ce am făcut pozele, a venit un vînt cald, probabil din inima Saharei și că la ora 20 a aceleiași zile nu se mai vedea nicăieri vreun fulguleț de zăpadă. Cine mai are astăzi timp să citească explicaţii pe Facebook sau altminteri? Toți continuă să mă invidieze și să mă felicite pentru frumoasa iarnă germană.

„Nu știu nici cum sînt sărbătorile de iarnă prin alte părți ale lumii, dar aici s-ar traduce prin Marea Îmbuibare“, îmi scrii. Ei da, exact așa este și la noi, înainte de Crăciun și apoi între Crăciun și Anul Nou vezi pretutindeni cozi la alimente și băuturi, de parcă s-ar fi decretat starea de urgență și ar urma la sigur potopul și marea foamete. Deci mai încape îndoială? Estul și Vestul Europei sînt mult mai apropiate decît credem noi. Și mult mai puternic decît ceea ce ne desparte este ceea ce ne unește: imensa poftă de mîncare și ghiftuirea întru numele Domnului.

Așă că nu-i de mirare că în fiecare an îmi amintesc în perioada asta de filmul La grande bouffe (Marea crăpelniță, sau, vorba ta, „Marea îmbuibare”), o coproducție franco-italiană din 1973, pe care l-am văzut de-abia cîțiva ani mai tîrziu, după fuga mea în Germania. În 1973, trăiam încă în România, unde filmul era pe-atunci interzis, căci în comunism nu se îmbuiba nimeni ca în capitalism, făceau toți obligatoriu postul mare, din ianuarie pînă în decembrie.

Paralela dintre marea haleală fictivă franco-italiană din 1973 și cea reală, germană, din anul 2018 este evidentă, atît că cei care n-au reușit să se sinucidă, ca-n această peliculă, mîncînd cantități pantagruelice și bînd cît i-au ținut ficații în timpul sărbătorilor, acum se căiesc și se duc la medic. Așa că, la începutul lui ianuarie, după sărbătorile de iarnă nu doar spitalele, ci si sălile de așteptare ale cabinetelor medicale sînt pline ochi.

Aici, după colț de unde stau, își are cabinetul Dr. Peter Porsche.  La Düsseldorf sînt foarte mulți medici din România, întrec pînă și numărul hoților de buzunare veniți de acolo. Dr. Peter Porsche se numește efectiv Porsche, deși nu produce nicidecum mașini de mare viteză. E medic ORL-ist. Este sas, a emigrat în anii ’70 din Sighișoara și a studiat medicina la Köln. Este de-o bunădispoziție permanentă și molipsitoare, se tutuiește cu toți pacienții și vorbește cam cu fiecare în limba lui: nemțește cu nemții, română cu românii și le rupe binișor și în italiană și turcă. E o cascadă de energie și voie bună pentru toți. Cred că de aceea sala de așteptare la el, mai ales în perioada întunecată a anului, este mereu plină pînă la refuz. Probabil că unii doar mint că-i dor gîtul, nasul sau urechile și se duc acolo doar ca să mai stea de vorbă cu cineva binedispus, pe o vreme cînd toți sînt ciufuți că afară-i frig și plouă și că se întunecă așa de devreme. Eu n-am nevoie să mint niciodată cînd mă duc la Peter, căci din fericire am sinuzită cronică.

Da, așa este, bunadispoziție le cam dispare multora la începutul anului, mai ales dacă se pun pe cîntar. Trăim într-o lume nebună, nebună. Mîncăm prea mult, bem prea mult, nu facem decît doi, trei pași pînă la automatul de după colț, ca să ne luăm țigări. Nu-i de mirare că aici, în Germania, unde totul se planifică cu multă grijă,  la începutul anului fiecare își propune ceva care să-l scoată din acest autodestructiv perpetuum mobile. Se întocmesc disciplinat liste cu țelurile propuse, care arată cam așa:

• mă voi lăsa de fumat
• mă voi lăsa de băut
• voi mînca mai puțin
• voi face sport de cel puțin trei ori pe săptămînă
• n-o mai voi vota pe Angela Merkel
• nicicînd
• doar la alegerile viitoare.

Nici eu nu mă pot sustrage trendului general, așa că în prima săptămînă a anului m-am lăsat deja de două ori de fumat, și în curînd mă voi lăsa și a treia și a patra oară. De băut nu mai beau decît apă de la robinet, apă minerală, ceai, cafea, sucuri și orice fel de băuturi alcoolice. Mănînc mult mai puțin de la 1 ianuarie, am conceput chiar o dietă proprie. Ca să fiu mai concret, am renunțat complet la mîncare. Fac o așa zisă Nulldiät, o dietă de zero calorii. Pentru asta e nevoie de o voință de fier și multă autostăpînire. Nu mănînc nimic nici la micul dejun, nici la prînz, nici la cină, doar cîte ceva între aceste mese, nu mult, doar atît cît să mă satur bine și să prind putere, pentru a mă putea abține de la mîncat și în continuare.

De doi ani sînt membru la unul din cluburile de fitness din Bilk, cartierul în care stau. Sala de antrenament se întinde pe trei etaje, se găsesc acolo zeci de aparate de antrenament pentru toți mușchii corpului, patru saune, o baie turcească și o piscină. În primele două săptămîni ale anului e mereu mult prea multă lume acolo, căci multora li s-a cadorisit un abonament, de Crăciun sau de Anul Nou și acum, respectîndu-și planurile de la 1 ianuarie, aceștia s-au apucat cu toții de sport. Ieri mai aștepta unul înaintea mea, atît la aparatul pentru bicepși, cît și la cel pentru mușchii toracelui, așa că am preferat ca în loc să-mi pierd timpul așteptînd, să mă duc, pentru relaxare și primenirea sufletului, la baia turcească. Asta mi-a făcut atît de bine încît voi renunța la antrenament și mă voi duce doar acolo și în restul anului.

De fapt, ce ne dorim cu toții de la noul an, la urma urmelor? Dacă ar fi s-o exprim într-un singur cuvînt: fericire. În Est sau în Vest, gonim cu toții după fericire. „Ești fericit?”, m-a întrebat nu de mult un prieten pe Facebook. Fericit, ăsta-i un cuvînt mare, ce era să-i răspund, i l-am citat pe Farfuridi: „de la care putem zice depandă”.  Fiecare să-și caute fericirea care i se potrivește, respectînd fericirea celorlalți, a spus Immanuel Kant, fericit ca i-a venit această idee. Rousseau a avut o formulă simplă și eficace a fericirii, care spune: „Fericirea înseamnă un cont gras la bancă, o bucătăreasă pricepută și o digestie sănătoasă.”

În germană, fericire se spune Glück. Însă Glück înseamnă simultan și noroc, deci norocul și fericirea sînt în germană omonime. Devenind un pic filozofic, aș spune: ca să devii fericit, ai nevoie și de noroc, dar nu toți cei care au noroc, devin automat fericiți, nici în Germania și nici în România. Asta devine evident, mai ales dacă ne gîndim la următoarea întîmplare care a avut loc recent la Düsseldorf: un medic s-a repezit la morgă unde i s-a adresat unui cadavru: „Herr Meier, Sie hatten Glück! Domnule Meier, ați avut noroc! Nu pulsul dumneavoastră s-a oprit ieri, ci ceasul meu de mînă.”

Dar, lăsînd gluma deoparte, aș zice că fericirea depinde în primul rînd de vîrsta. La ce vîrstă sîntem cu adevarat fericiți? În pubertate precis nu, atunci nu sîntem fericiți, ci doar cool și în război cu adulții. Și cîțiva ani mai tîrziu, nu prea mai avem timp să fim fericiți, fiind mereu ocupați cu serviciul, problemele căsniciei, cocoțatul pe scara carierei, crescutul copiilor, divorțul, plătitul pensiei alimentare și al ratelor. Dar acum, Adina, am o veste excelentă pentru tine: la adînci bătrîneți, omul este efectiv capabil să fie cu adevărat fericit. Cît de înaintată trebuie să fie această vîrstă? Atît de înaintată ca n-a atins-o încă absolut nimeni. Îți doresc un an nou fericit!

***

Dragă Jan,

Așa cum era de așteptat, au trecut și aici sărbătorile de iarnă, care de regulă încep pe 1 decembrie și o țin cu „Linu-i lin și iarăși lin…” pînă după 1 ianuarie, respectiv pînă pe 7, cînd jumătate din populația țării își amintește subit că se numește (și) Ion sau Ioana și petrece cum se cuvine. Chiar astăzi cînd îți scriu, 6 ianuarie, se sărbătorește Boboteaza, prilej cu care se mai mănîncă și se mai bea cîte ceva, iar prin satele „autentice” românești, niște flăcăi vajnici, cu o alcolemie ridicată, se aruncă în apele înghețate ale unui rîu sau lac ca să prindă o cruce aruncată de preotul satului. Cel care se întoarce cu crucea, mai primește o dușcă de rachiu atunci cînd iese din apă și o să-i meargă bine tot anul. Însă, din păcate sau din fericire, iarna asta n-am avut parte (încă) de îngheț, așa că prinderea crucii se va dovedi o sarcină destul de ușoară, nu-ți trebuie un litru de vodcă pentru a-ți face curaj să te avînți după ea. Ieri, înainte de Bobotează, prin cartier, se plimba un „sobor de preoți” care făceau și ei un ban cinstit. Se perindau prin case, „botezau” drept-credincioșii și sfințeau încăperile. Glumesc, nu era chiar un sobor – doar popa și diaconul, de regulă se dă 50 de lei la popă, 10 la diacon. Așa că am încuiat bine ușile cînd i-am văzut pe stradă, de la fereastră, pentru că au obiceiul de intra în casă neinvitați. I-aș fi primit cu dragă inimă, dacă n-aș fi știut că „popa cu botezul” vine în România de 4-5 ori pe an, deși Boboteaza nu-i decît o singură dată. De pildă, eram la Cîmpina, în toiul verii, în casa părinților mei care erau plecați la mare, aveam în grijă un cîine și o pisică. Și într-o după-amiază, eu și Iulian stăteam pe canapea, destul de sumar îmbrăcați – așa, ca de casă, în camera de la etaj, și ne uitam la un film de acțiune. Într-o pauză de împușcături, am auzit niște boncăluieli pe scara interioară și un glas baritonal care cînta. Inițial, am crezut că e din film, dar mi-am dat seama că erau puține șanse ca detectivii americani și criminalii să cunoască cîntecele religioase de rit ortodox. În clipa următoare, ne-am pomenit cu părintele în cameră (și cu diaconul cîntăreț după el), stropindu-ne cu niște aghiazmă ca pe orice păcătoși  care își pierd vremea cu filme decandente capitaliste. Intraseră ca la ei acasă, habar n-am ce-or fi făcut pe jos unde nu era nimeni – poate au băut un pahar cu apă, au mîncat ceva, în bucătărie sau au fost la toaletă. „Păi, de ce n-ați sunat la intrare? V-am fi spus că nu primim cu botezul!” – l-am întrebat indispusă pe preot, întrerupîndu-i show-ul. „Păi cum să nu primiți? Stăpînii casei de obicei primesc…” I-am sunat pe ai mei la mare – într-adevăr, îi primeau din cînd în cînd, însă nu pe așa, pe nepusă masă, eventual cu un telefon înainte. Cei doi au plecat dezamăgiți, îndepliniseră o parte din ritual și n-au primit de la noi nici un ban.

Dar să ne întoarcem la sărbătorile noastre… de iarnă, în măsura în care mai există iarnă, căci aici, anul trecut (deja), de Crăciun au fost 18 grade și soare. De petrecut n-am prea petrecut, pentru că de cîțiva ani înacoace, sărbătorile acestea de iarnă au început să mă scoată din minți. În primul rînd, pentru că încep, așa cum am mai spus, de pe la 1 decembrie. Eu zic că ar trebui să înceapă din august, măcar să știm o treabă, să punem sta și noi liniștiți pe la terase, la tîrgurile de Crăciun, să ne bucurăm de vremea caldă și să bem o bere. 

De la 1 decembrie încep să se audă obsesiv colindele în supermarketuri, de mă întreb cum de rezistă angajații, cum de nu se internează după Anul Nou la vreun sanatoriu de boli nervoase. Tot la 1 decembrie, orașul se îmbracă „în starie de sărbătoare”  și se inaugurează luminițele de Crăciun (ca peste tot în lume, cred). În sezonul acesta, la București, am avut parte de cele mai kitsch podoabe ever, doamna primăriță Firea a găsit de cuviință să atîrne prin oraș niște bluze de tip ie tradițională și un soi de chiloți, alcătuite din beculețe colorate. Deci se pare că bunul gust n-are legătură cu Crăciunul și nici cu spiritul lui care mie una mi se pare că a dispărut cu desăvîrșire pe meleagurile noastre. E drept că mai sînt cîte unii, mai inocenți, care încă numără zilele pînă la Crăciun și se îmbibă cu așa-zisul spirit festiv din timp. De pildă, își împodobesc bradul tot pe la începutul lui decembrie și-l țin în casă pînă se usucă, adică unoeri pînă prin martie. Îmi amintesc că în copilăria mea din anii comunismului, împodobeam bradul fix de Ajun, adică pe 24, și era un eveniment în sine. Asta dacă aveam noroc și găseam brad în Obor, nu molid – ruda mai săracă a acestuia, care, vorba unui scheci la modă în anii ’80, „se cumpără la coadă și se scutură în tramvai”. O întreagă tevatură era și cu podoabele de pom – nu prea se găseau și improvizai unele din te miri ce, coji de oră sau nuci. Iar în bomboanele de pom din comerțul socialist îți rupeai pur și simplu dinții. Un alt eveniment care se întîmpla în preajma Crăciunului era că existau ceva șanse să mănînci banane. Atunci soseau ele din „țările prietene” africane și „se băgau” în magazinele alimentare. Cozile erau greu de imaginat și putea să se întîmple să stai 5-6 ore la coadă și să nu mai prinzi, ba mai rău să se termine chiar în fața ta. Dar cred că ți-am mai povestit despre episodul în care eu, copil fiind, am izbucnit în plîns pentru că după ce am înghețat împreună cu mama la coadă, pe un ger cumplit, n-am avut noroc și am plecat acasă cu plasa goală. Atunci unei tanti i s-a făcut milă de mine și mi-a dat din plasa ei o banană. Mi-o amintesc și acum – era verde. Acasă, am pus-o cu grijă în dulap, printre haine și am așteptat să se coacă. Am mîncat-o în seara de Crăciun. Așadar, acel Crăciun comunist, așa cum era el, sărăcăcios și trist, reprezenta totuși un prilej de bucurie, o pată de culoare în lumea noastră etern cenușie. Acum avem și în România de toate și nu ne mai bucurăm de nimic. Poate și din cauza schimbărilor meteorologice, unii au început să confunde Crăciunul cu Paștele și așteaptă miezul nopții ca să ciocnească cîte un un ou.

Dragă Jan, mă bucur că te-ai simțit bine de Revelion împreună cu vecinii tăi, la noi nu prea s-a pomenit așa ceva – să sărbătorești decent Anul Nou, într-o scară de bloc. De fapt, nu-mi amintesc de vreun Relevion la care să mă fi distrat într-adevăr. Toate au fost ratate, așa că de cîțiva ani, din spirit de protest, nu mai sărbătoresc nimic. Ca și tine, îmi amintesc de un Revelion de pomină din tinerețe, treceam în anul 2000. Am ieșit în oraș cu o gașcă de hippioți pe la șase seara și am început cinstit cu vodcă, am pasat niște sticle din mînă în mînă. Pentru că era frig, le-am băut repede și cu sete. Apoi am mers să sărbătorim în piața Revoluției, unde se pregătise o petrecere de zile mari – la 12 noaptea, pe lîngă focurile de artificii, un înger diafan urma să se ridice deasupra mulțimii ca să marcheze începutul unui nou mileniu. Ningea, de fapt era o furtună de zăpadă în toată regula. Aveam cu noi și niște sticle de vin spumant ieftin, cînd a sosit momentul, le-am pocnit și le-am gîlgîit și pe acestea. Vin spumant după vodcă, îți dai seama! Am văzut pe cer ceva care semăna destul de neclar cu un înger, putea la fel de bine să fie și o pasăre monstruoasă, mai multe lumini mi-au explodat în cap, apoi nu-mi mai amintesc nimic. Am intrat în noul mileniu lemn. Partea proastă este că m-am întîlnit întîmplător cu părinții mei, care sărbătoreau și ei în piață. Și acum îmi reproșează că pe 1 ianuarie 2000, m-au cărat acasă ca pe un sac de cartofi.

Pentru că timpul trece și de la o anumită vîrstă nu mai poți să pui gura pe vodcă și nici pe alte băuturi spirtoase, anul acesta am întîmpinat Anul Nou acasă, (aproape) în pijama și am sărbătorit cu două pahare de vin spumat (de ceva mai bună calitate, ca în anul 2000, pentru că odată cu vîrsta devii mic-burghez), după care m-am culcat. M-am trezit fresh în dimineața de 1 ianuarie și mi-am zis că voi avea un an foarte lucid. Și pentru că afară era soare și tot în jur de 16 grade, am ieșit să ne plimbăm, printr-un București pustiu, feeric, postapocaliptic. Am călcat peste cioburile sticlelor sparte, peste rămășițele petardelor, gîndindu-mă cu compasiune la toți cei care într-o zi atît de frumoasă zăceau prin case mahmuri. Ne-am rătăcit pe străzile cochete care duc spre centru, dincolo de ferestrele cu jaluzele trase, se auzea Concertul de Anul Nou de la Viena. Am ajuns în Centrul Vechi cu gîndul de a bea o bere undeva, dacă vom găsi ceva deschis. Și ne-am bucurat cînd am descoperit că jumătate din cîrciumi erau într-adevăr deschise, iar Centrul Vechi era plin de turiști străini care zăceau la muștele la soare sau făceau poze, cu barul Dracula pe fundal. Atmosfera era pașnică, civilizată, relaxantă și pentru că nici nu prea mai auzeam vorbindu-se limba română, în jurul meu, m-am simțit ca în Occident. Probabil că așa trebuie să te simți la Viena, un oraș în care n-am fost niciodată și tînjesc să mă prindă acolo Anul Nou – mi-am zis. Ne-am savurat berile pe o terasă, minunîndu-ne că e 1 ianunarie și putem sta afară, fără să ne fie frig, am făcut ceva planuri pentru noul an. M-am amețit un pic, la un mod plăcut, apoi ne-am întors acasă. Ne întrebăm oare ce-o fi fericirea, în Est sau Vest? Nu cred că există „fericire” la modul general, momentele de fericre sînt pur personale și subiective. Timp de cîteva ore, pe 1 ianuarie 2018, într-un oraș care îmi displace profund, pot să spun că am fost fericită. Pînă cînd s-a dus soarele și s-a lăsat din nou întunericul timpuriu al iernii. Cît despre Revelion, nu înțeleg de ce ne-am stresa atît ca să sărbătorim faptul că a mai trecut un an și că, de fapt, îmbătrînim?