Bătrînețea și butonul de panică

Dragă Adina,

De ce ne-am stresa atît ca să sărbătorim faptul că a mai trecut un an și că, de fapt, îmbătrînim? − te întrebi la sfîrșitul ultimei tale scrisori și nu pot decît să-ți dau dreptate. Pe cît trec anii, pe atît chestiunea vîrstei devine mai arzătoare și la ordinea zilei, cum ar fi spus nenea Iancu. Pentru mine, problema îmbătrînirii a ajuns o adevărată obsesie, și asta nu atît din cauza mea, cît din cauza mamei mele.

Mama are 96 de ani și locuiește în nordul Germaniei, la Einbeck. S-a mutat acolo după emigrarea din România, imediat după căderea lui Ceaușescu. Verișoarele ei primare și prietenele ei din copilărie locuiau toate acolo, se refugiaseră în regiunea aceea în timpul Războiului și așa mama și-a regăsit un fragment din viața de odinioară.

La Einbeck, mama a locuit mereu singură, se obișnuise binișor cu singurătatea și chiar o căuta, de cînd murise tata. Pe la 94 de ani, mama a început să nu prea mai iasă din casă. I se aduceau cumpărăturile de către negustorii ambulanți locali sau de către vecini, iar mama își petrecea ziua gătind, după care trecea într-un fotoliu, pentru a se uita moțăind la televizor. De la o anumită vîrstă încolo, nu prea mai vrei multe, dacă mama se muta, de pildă, de pe un scaun pe altul, era ca și cum eu m-aș fi dus pe jos de la Düsseldorf pînă la Berlin.

Anul trecut, într-o după-amiază de martie, mama a simțit o slăbiciune în picioare, apoi i s-a făcut negru înaintea ochilor și a căzut ca un pom retezat, între soba electrică și masa de la fereastră. Noroc c-a mai apucat, înainte de a-și pierde cunoștința, să apese pe butonul atașat de panglica de la gît, dînd astfel alarma la un serviciu central de supraveghere a bătrînilor în primejdie. Salvarea a venit în vreo zece minute cu girofar albastru și urlet de sirenă, infirmierii au intrat cu targa în casă, cu cheia de rezervă lăsată la vecini, pentru cazuri din astea.

Ambulanța a dus-o la spitalul local și cînd am vizitat-o acolo, a doua zi dimineața, venind cu mașina de la Düsseldorf, mi-a spus îngrijorată: „Nu știu ce-au aștia de gînd, dar mi-e teamă că vor să mă opereze.” „Au spus ei că te operează?” am întrebat eu. „Nu, dar le-am văzut privirea.” Apoi, mama a fost consultată și i s-au făcut toate analizele, dar nu i-au găsit nimic, toate organele ei erau normale, conform vîrstei. Și de la o anumită vîrstă încolo, organele normale sînt, din păcate, șubrede. Deci, spre satisfacția ei, mamei i s-a spus că nu va fi nicidecum operată, i s-a prescris repaos la pat și a fost ținută o săptămînă la spital, pentru a-și reveni.

La spital, problema mamei era că nu mai putea găti. Acasă gătise cel puțin două feluri pe zi, căci așa cum era ea obișnuită din Banat, supa n-avea voie să lipsească de la nici un prînz. Fără supă, nu-i mîncare, obișnuia mama să spună pe timpuri, făcînd duminica supă de găină cu găluște de griş sau tăieței de casă, și în timpul săptămînii supă de cartofi cu afumătură, supă de roșii cu orez, supă de gulii cu mărar sau supă de conopidă. De obicei, vineri, făcea și ciorbă de perișoare din care mîncam și sîmbăta. La spital, se făcea ades supă de vită clară, în cantități industriale, care era adusă cu un cărucior alb de metal, acoperit cu o față de masă. Mama ședea pe scaunul de lîngă pat și-și mînca gînditoare supa cu lingura ei preferată, pe care mă rugase să i-o aduc de-acasă.

La spital, mama n-avea absolut nimic de făcut, dacă voia ceva, trebuia să apese pe un buton deasupra patului, după care apărea infirmiera. „Aștia te șterg și la fund, chiar și dacă nu ești de acord și le opui rezistență”, mi s-a plîns mama.

Cu mama în cameră stătea încă o femeie, cam tot de vîrsta ei, o chema Dagmar. Dagmar era cel puțin 80% surdă. Dar nici mama nu prea aude bine, poate nici cît Dagmar, în ciuda aparatului auditiv, pe care, oricum, refuza să-l poarte. Așa că atunci cînd mi-a făcut cunoștință cu Dagmar, conversația s-a desfășurat astfel: „Das ist Dagmar. Aceasta este Dagmar. Und das ist mein Sohn Jan. Și acesta este fiul meu Jan“, a strigat mama. „Aha! Und wer ist dieser junge Mann? Aha, și cine este acest tînăr domn?“ a strigat Dagmar. Deci pentru Dagmar eram încă un tînăr domn, avea evident un ascuțit spirit de observație. Cine arată, de fapt, tînăr, și cine bătrîn? Cînd ai doar 20 de ani, cei la 40 de ani ți se par moși senili și babe boșoroage, pe cînd octogenarilor, cei în vîrstă de 50 de ani li se par fragezi puișori, de-abia ieșiți din găoace. Așa că, de fapt, mă mir că la cei aproape 100 de ani ai ei Dagmar nu m-a luat drept copil de grădiniță.

Lăsînd gluma de-o parte, trebuie să spun că îmi făceam, desigur, griji serioase din cauza mamei. Era, evident, deosebit de riscant s-o lași singură acasă la vîrsta ei, ba chiar imposibil, așa că am avut un car de noroc că am reușit să găsesc, încă în timp ce ea încă se afla la spital, un cămin de bătrîni în apropiere, care mai avea o cameră liberă. Nu era o soluție perfectă, dar alta nu exista, și cu timpul mama a acceptat schimbarea domiciliului.

În Germania, media de vîrstă este de mulți ani în vertiginoasă creștere și deși căminele de bătrîni s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie, unii trebuie să aștepte luni de zile pînă pot beneficia acolo de-un loc. Se spune că unele cămine miros permanent a urină, căci lipsește ades personalul de îngrijire. Infirmierii sînt aduși în mare parte din Estul Europei și din Asia. Căminul mamei este situat la marginea pădurii și miroase bine. Se finanțează parțial din pensia mamei, o parte din cheltuieli o preiau eu și o parte o preia statul. O vizitez pe mama cam o dată pe lună, Einbeck fiind la 300 de km de Düsseldorf.

Mama are acolo o cameră de una singură, și-a mobilat-o în parte cu mobila de acasă, iar pe pereți și-a pus poze de familie. În mijlocul pereteului de lîngă geam se află o poză cu mine, la vîrsta de doi ani, alături de fotografiile recente ale nepoților mei, David și Isabelle. David are 4 ani și Isabelle 11, deci ambii sînt, în acele poze, mult mai în vîrstă decît mine. Dar nu-i nimic, vîrsta-i oricum relativă, iar timpul nu există, oricum, decît în imaginația noastră. Deasupra patului mamei se află un buton, ca acela de la spital. Dacă apeși pe el, apare un infirmier sau o infirmieră și te întreabă ce dorești, atît ca mama nu prea apasă. Vorba ei: „Aștia aici te șterg și la fund, chiar dacă le opui rezistență.”

O dată pe săptămînă, vine un muzicant care le cîntă bătrînilor la acordeon șlagăre din timpuri trecute și cei care îl mai pot auzi îl acompaniază cu o voce tare și spartă. Se joacă, în sala de activități, bingo pe jetoane colorate de plastic, sau jocuri de cărți în patru sau şase, pentru cei care-și mai pot părăsi camera și nu uită prea repede cu cine sînt în echipă. Se oferă și activități sportive, desigur că nu la un nivel de olimpiadă. Avînd în vedere că pentru vîrsta ei mama este încă în formă, ea beneficiază de-un program de gimnastică individuală. De două ori pe săptămînă, vine o infirmieră specializată în sport, care-o scoate pe mama din cameră și-o plimbă în sus și-n jos de-a lungul coridorului, apoi coboară cu ea de braț două, trei trepte spre sala de mese, pe care apoi le urcă din nou împreună. Și eu mă plimb cu mama de braț cînd o vizitez, mergem împreună la liftul de lîngă ușa camerei, cu care coborîm de la etajul întîi la parter, apoi ieșim în fața căminului și ne așezăm la una din mesele de lîngă ușă, și gata plimbarea.

Da, dragă Adina, cam așa stau lucrurile. La o anumită vîrstă, dispare pofta de drumeții și performanțe sportive. A te întoarce în pat de pe-o parte pe alta sau a ieși doi pași în fața casei e ca și cum în tinerețe te-ai cățăra pe Everest sau pe Kiliminjaro.

O dată pe noapte, mama se scoală ca să meargă la toaletă. Toaleta și baia sînt despărțite de cameră printr-o ușă albă de lemn. Acum două săptămîni, mama s-a ridicat noaptea din pat și traversînd camera, s-a împiedicat de papucii de lîngă pat și a căzut pe mochetă. Infirmiera a auzit bufnitura, a venit în fugă, a ridicat-o, și i-a spus: „Doamnă, să nu mai mergeți niciodată singură noaptea la baie. Apăsați pe buton și noi venim și vă ajutăm.” „Nu, nu, lăsați!”, a zis mama, „Nu vreau să vă deranjez.” „Ne deranjați doar dacă nu ne sunați. Dacă vi se întîmplă ceva, sîntem noi de vină, că nu ne-am făcut datoria.” „Nu, nu! Nu vreau să vă deranjez”, a spus mama. Și în noaptea următoare iar a plecat de una singură. Infirmiera i-a auzit pașii, s-a enervat, și a luat-o la rost: „Păi ce faceți, doamnă? Așa ne-a fost vorba?” Mama, pe chestia asta, desigur că s-a supărat foc. „Asta-i dictatură curată, iată că acum Germania se întoarce la vremurile ei naziste”, mi s-a plîns, cînd am vizitat-o. Iar infirmiera m-a pîndit pe coridor și mi-a spus: „Vorbiți dumneavoastră cu ea, convingeți-o să nu mai plece de una singură noaptea, că își mai rupe ceva și atunci intrăm noi la pușcărie.” Așa că i-am spus mamei, mai bine zis i-am strigat în ureche: „Mamă! Nu te mai duce noaptea singură la WC, te rog! Lasă, te rog mult, infirmierele să te ajute.” „Nu, nu! Lasă că știu eu. Eu la viața mea n-am deranjat și nici nu voi deranja niciodată pe nimeni.“

I-am povestit asta la telefon lui Agnès, o prietenă veche din Franța, din Saint-Etienne, iar ea mi-a povestit că bunica sa, pe care ea o numea mamí, cu accent pe ultimul i, făcea la fel, cînd era la căminul de bătrîni. „Și cînd mamí avea pe la 98 de ani” mi-a relatat Agnès în continuare, „infirmierii i-au ridicat o barieră de lemn în jurul patului, ca să nu mai poată pleca de una singură. Și într-o bună zi, cînd m-am dus s-o vizitez, am găsit-o plină de vînătăi, pe mîini și pe față. Se cățărase noaptea peste barieră și aterizase în picaj.”

În tinerețe, întîmplarea asta mi-ar fi stîrnit rîsul. Nu că aș fi fost cinic, dar aveam o deosebită slăbiciune pentru umorul negru. Dar acum, dacă stau și mă gîndesc bine la toate astea, îmi cam piere pofta de chicotit. Și nu pot decît să-ți dau dreptate, Adina. Da, e complet lipsit de noimă să sărbătorim de Revelion faptul că a mai trecut un an și că, de fapt, îmbătrînim cu viteza fulgerului.

***

Dragă Jan,

Bătrînețea... Complicat subiect, la care mă gîndesc și eu din ce în ce mai des, deși abia am ajuns la ceea ce se numește „vîrsta de mijloc”. Dar asta înseamnă, de fapt, că nu mai sînt așa de tînără, adică mă îndrept vertiginos spre bătrînețe. Sincer, cel mai tare mă sperie bătrînețea în România. La noi nu prea sînt cămine de bătrîni decente și civilizate, ca la voi, cam toate miros a urină și duc lipsă de personal (îți dai seama că noi nu putem aduce angajați din Europa de Est, pentru că sîntem deja în Europa de Est). Presupun că există, totuși, cîteva stabilimente de lux, însă la pensia pe care o voi avea (sau n-o voi avea, depinde de ce se mai întîmplă pe la guvernare), nu cred că mi-aș putea permite. Copiii n-am, așa că deja mă pot imagina îmbătrînind de una singură în casă, într-un marasm total, iar dacă se va întîmpla să cad, voi cădea probabil definitiv, pentru că nu voi avea la îndemînă nici un buton de panică. Anul trecut am vizitat întîmplător un soi de „casă de vacanță” permanentă pentru bătrîni, din apropierea Clujului. Cadrul era idilic – la marginea pădurii, pe malul unui lac și am înțeles că acolo sînt aduși bătrăni din toată țara, iar prețurile nu sînt mari deloc. Am nimerit puțin după ora de prînz, cînd bătrînii erau scoși în curte pentru o scurtă plimbare sau ca să stea pur și simplu pe bănci la soare. Mulți aveau peste 90 de ani, abia puteau face cîțiva pași, sprijiniți de infirmiere – cum povesteai și tu – sau zăceau cu ochii închiși și gurile întredeschise, din care se scurgeau firișoare de salivă, pierduți în lumea lor, unde moartea se insinuase deja de multă vreme. Tabloul m-a impresionat teribil, mai ales din cauza contrastului între lumea colorată, solară din jur, dintre viață și decrepitudine. Casa aceea „de vacanță” nu era altceva decît o sală de așteptare a Sfîrșitului. Și nu, nu mi-aș dori să ajung vreodată acolo.

Așadar spuneam că mi-e frică să îmbătrînesc în România. Am scris la un moment dat un text, îl reproduc aici, ca să înțelegi mai bine despre ce vorbesc. Se numește „Unde fugim de acasă (la bătrînețe)?”

***

De fiecare dată cînd ajung într-un loc turistic, cum ar fi cetatea Alba Iulia sau castelul Peleș, îmi place să mă așez pe o bancă și să urmăresc autocarele care vin și pleacă. Autocarele cu turiști străini care bifează „obiectivul” în călătoria lor pe-repede-înainte prin Europa. De fapt, mă interesează în primul rînd pensionarii (americani, englezi, germani, austrieci chiar și unguri etc.), cei pentru care călătoria înseamnă o aventură controlată. Îi văd coborînd din autocare, ajutîndu-se unii pe alții să se deplaseze, uneori într-un ritm total diferit față de cel al vieții pe care o cunoaștem „ăștia mai tineri”. Se așteaptă unii pe alții, cei mai mulți vor la pipi și caută în primul rînd toalete, unii își pun ochelarii de soare sau scot umbrela, după caz. Mă uit la oameni în baston care fac zece pași într-o oră sau supraponderali sau chiar în scaune cu rotile. Nimic nu-i împiedică să plece de acasă pentru a vedea lumea. În fond (și) pentru asta au muncit zeci de ani, ca să se bucure de aceste mici escapade atunci cînd societatea îi trage pe linie moartă. Ceea ce mă surprinde este energia lor vitală, indiferent de stadiul de degradare fizică în care s-ar afla (sînt mulți care au depășit 80 de ani). Pofta cu care privesc locurile noi în care au nimerit, entuziasmul cu care rîd și socializează. Libertatea neașteptată de care se bucură cu ultimele lor rămășițe de energie. Nu știu nimic despre ei – ce-i doare, cum le-au ieșit analizele, de ce boli suferă (după o anumită vîrstă e imposibil să fii sănătos tun), ce regim trebuie să respecte, la ce se gîndesc seara atunci cînd adorm în camere străine de hotel de prin România, poate că e angoasa sfîrșitului sau poate e bucuria de a fi trăit încă o zi plină. Nu știu ce e în capul lor, însă îi admir pentru că sînt niște oamenii vii, dincolo de vîrstă sau tocmai în ciuda vîrstei. Îi urmăresc cum se așează în grupulețe pe la terase și își comandă cîte o bere – poate singura pe care și-o permit în ziua respectivă, o mică abatere de la rutina vieții lor de acasă, văd cupluri care au îmbătrînit frumos împreună, probabil au crescut copii care acum au plecat și nu mai au grija lor, în sfîrșit își permit să se plimbe, să se distreze.

Și în același timp mă întristez pentru că mă gîndesc la părinții mei și la cîți alții asemeni lor din România care nu merg nicăieri. Părinți care au muncit la rîndul lor cîte patruzeci și de ani prin „fabrici și întreprinderi” (plus „munca” de a sta la cozi pentru mîncare, „munca” de a găti noaptea atunci cînd erau gaze, de a crește copii în aceste condiții etc.) și în momentul în care au ieșit pensie, sînt condamnați să rămînă acasă. Casa devine singura lor destinație și, în lipsă de altceva, încearcă să-și adune ultimele cioburi ale vieții lor în jurul casei. Dacă serviciul mai putea însemna cîte o deplasare sporadică, cîte o ieșire în oraș (sau în alte orașe) „în colectiv”, pensionarea nu înseamnă altceva în România decît legarea de casă (și de glie) și umplerea timpului cu mici treburi domestice, cu seriale, cu creșterea nepoților, în cazurile fericite.

Părinții mei sînt încă tineri (în concepția mea), n-au împlinit 70 de ani. Sau cel puțin mai tineri decît pensonarii din Vest care se plimbă prin lume. Au fost o singură dată împreună într-o excursie de 5 zile la Paris, acum vreo 10 ani (în care m-au luat și pe mine, în mare parte pe banii lor). Anton, taică-miu a fost atît de năucit de ceea ce a văzut și i s-a întîmplat acolo în acele cinci zile, încît n-a reacționat pe moment, însă acum dacă îl întreb unde și-ar dori să meargă mi-ar răspunde pe loc: „Tot la Paris!”. Nu mai concepe un alt loc ideal, o altă splendoare. Mama mea a fost de în Italia, „cu serviciul”, cred că una dintre cele mai frumoase amintiri ale ei pe care mi-a povestit-o este cea în care s-a trezit la 6 dimineața ca să se plimbe de una singură prin Roma, atunci cînd orașul începea să se trezească. Mi-a spus că a aruncat un bănuț în Fontana di Trevi, dar nu crede că se va mai reîntoarce vreodată. Îi întreb – de ce nu mergeți? Ar trebui să mergeți, execursiile sînt ieftine acum! „Ei mamă, dacă pui cap la cap e scump pentru noi…” . Mai bine mai fac cîte ceva prin casă, mai schimbă cîteva plăci de gresie, mai zugrăvesc cîte o cameră. Sînt lucruri concrete care costă mult mai puțin decît niște iluzii și „se văd”, iar dorul de ducă după 60 de ani nu mai e același ca la 30 sau 40. De fiecare dată îmi pare rău că nu pot să-i ajut să călătorească, că nu mă pot ajuta pe mine mai mult. Pentru părinții mei și mulți alții ca ei, RDG-iștii pensionari care se plimbau prin lume (și vizitau, printre altele litoralul românesc), reprezentau un mit, o proiecție imposibilă a bătrîneții lor. A vedea lumea este pentru ei o proiecție imposibilă și acum, chiar dacă granițele sînt libere și le este permis să călătorească oriunde.

Dar se poate și mai rău… bunica mea de la Cluj, un om bun și remarcabil din toate punctele de vedere, n-a văzut niciodată marea. Și a murit cu gîndul la cîmpul ei natal de la Cocorăști, din Oltenia, locul de unde plecase la 20 de ani și care reprezenta pentru ea un capăt drag al unei lumi cunoscute. Nu din chef de călătorie au plecat mii de italieni și irlandezi spre America, ci din sărăcie. Așa cum „căpșunarii” de acum (atîția cîți or mai fi) nu pleacă ca să caște gura la minunile lumiii occidentale, pleacă pentru bani. Însă acesta nu e un text despre migrație. Este un text despre părinții, bunicii noștri din România care poate că au visat să vadă lumea și nu o vor vedea niciodată.

Merg săptămînal în piața Obor și îi observ pe toți acești oameni în vîrstă, mișunînd cu plasele și cu cărucioarele lor, în căutarea unui preț mai bun, al unui negustor mai bun, tocmindu-se și pentru 50 de bani. Pentru ei asta e aventura supremă departe de casă, nici pe departe atît de vie și de interesantă ca cea a pensionarilor din Vest. Cel mai mare coșmar al meu este – ca peste 30 de ani să-mi tîrîi la rîndul meu căruciorul prin piața Obor, oricît de dragă mi-ar fi ea acum, numărîndu-mi mărunțișul din buzunar. Nu pot concepe o bătrînețe legată de casă, „de glie”, mereu cu regretul că „viața e în altă parte” pe care încep să-l am încă de acum. Iar rugămintea mea este – cît încă mai sînteți tineri și dacă vă prisosesc niște bani, nu munciți și mai mult ca să faceți alții, luați-vă părinții sau bunicii de mînă, urcați-vă în avion și plecați!

***

Dar ca să revin la un ton mai vesel, Andrei Pleșu are o conferință foarte simpatică și optimistă despre bătrînețe, în care dă exemple despre intelectuali români care au îmbătrînit frumos, au rămas aceiași oameni vii, în ciuda vîrstei, precum Neagu Djuvara (later edit – tocmai a murit zilele trecute, la vîrsta de 101 ani). L-aș adăuga aici și pe Mihai Șora (nu mai știu dacă Pleșu îl pomenește în conferința lui) care, tot la 101 ani, e prezent la protestele de stradă, indiferent de cît de frig e afară, din datorie civică. Domnul Pleșu mai vorbește și despre beneficiile bătrîneții . Sînt de acord cu el – este perioada din viață în care poți, de pildă, să tragi un pîrț la masă, iar cei din jur să nu se uite urît la tine – „Ce să-i faci? E bătrîn!” sau poți vorbi necuviincios sau mult prea direct despre una, despre alta – „Să-l lăsăm în pace! E senil...”.

Eu nu pot să constat decît că anumite emoții se tocesc odată cu înaintarea în vîrstă. Sau mai exact un anumit gen de emoții. Săptămîna trecută m-a sunat o „fetiță” care are acum în jur de 22-23 de ani poate și mai mult, e măritată și pe picioarele ei. Însă eu o cunosc de pe vremea cînd era într-adevăr un copil. Mi-a povestit despre ce mai face, despre planurile ei de viitor și am simțit ceva în glasul ei – un soi de respect față de mine, își alegea cuvintele, își controla vocea care îi tremura un pic, pe scurt era emoționată. Gata, sînt deja bătrînă! – mi-am zis eu după ce am încheiat convorbirea. Mi-am amintit că și eram la fel, atunci eram o foarte tînără jurnalistă la Dilema și sunam cîte un scriitor sau regizor (care ajusese la vîrsta venerabilă de 40 de ani). Nu doar că eram emoționată, dar muream de frică pentru că voiam să fac o impresie bună și de regulă mă bîlbîiam și gafam. Acum, aș putea să vorbesc la telefon și cu președintele Americii (la modul general, nu cu Trump, pentru că nu cred că am avea subiecte comune de discuție) și n-aș avea nici o treabă. Așadar, cu cît înaintezi în vîrstă, nu mai ți se par atît de „importanți” cei mai în vîrstă decît tine, diferențele se estompează. Totuși, cred că vîrsta ideală este cea de 30 de ani – ești într-o formă fizică perfectă și ai și ceva în cap. După 35, ai și mai multe în cap, dar încep să apară „paradeniile”, semne că organismul se uzează, de fapt semnele certe ale bătrîneții – o gastrită, o durere de coloană, palpitații etc.

Bătrînețea... vastă temă! Mai vorbim despre ea.