Viata e frumoasă, cu mici excepții

Am început în urmă cu ceva vreme, în Dilema veche, un dialog cu scriitorul de origine română și traducătorul Jan Cornelius, care locuiește în Germania de mai bine de 40 de ani. Dialogul nostru în scris a continuat și am decis să-i publicăm episoadele pe site-ul revistei, din două în două săptămîni. (A. P.)

Episodul 6

Dragă Jan,

Mă bucur să reluăm dialogul nostru, după o vară în care am călătorit mai mult prin vecini decît prin Vest, adică prin țările ex-iugoslave, fascinante și imperfecte ca toate țările ex-comuniste, atît de aproape și totuși atît de departe de România.  Dar dacă tot n-am ajuns în Vest, totuși a venit Vestul la mine și despre asta voiam să-ți povestesc (cînd ne-am văzut la Iași, la FILIT, n-am apucat) pentru că are legătură cu ultimul tău text. Pe la începutul lui septembrie am făcut parte dintr-o gașcă veselă de vreo 30 de nemți, unii dintre ei for the first time in Romania, de vîrste diferite, care au venit tocmai pînă la Vama Veche, adică în cel mai sudic punct al unei țări din sud-estul Europei, pentru o dublă aniversare. Și gata cu geografia, oricum distanțele (dar și punctele cardinale) au devenit și ele, în ultima vreme, relative, din moment ce poți face 11 ore cu trenul (CFR) pînă la Cluj și doar două pînă la Berlin, cu un low cost de 9 euro! Dar să revenim la grupul de nemți și la reuninea noastră, care a durat patru zile și care mi-a lămurit cîteva dintre „misterele” legate de civilizația occidentală. Orice petrecere / sărbătoare organizată de români, mai ales una care durează patru zile, înseamnă în primul rînd haos. Farfurii și pahare sparte, risipă de mîncare, scaune distruse, gunoi cît cuprinde, gălăgie cît să acopere toate concertele de pe plaja din Vama Veche. Totdeauna se vor găsi cel puțin unul care să se îmbete criță și să le strice cheful celorlalți, cei puțin doi care să se certe, să se ia la bătaie și eventual, dup-aia, să se împace și să se pupe, o duzină de cîrcotași și de nemulțumiți cărora să nu le convină muzica, să nu-l placă pe Gigel și să întrebe de ce a fost invitat și Georgică, să le pice greu salata de boeuf și să stea toată seara îmbufnați într-un colț. Iar la final, aproape nimeni nu se dă dus, indiferent dacă petrecerea a durat două ore sau trei zile, prelungind o euforie artificială la nesfîrșit, chiar dacă gazdei i se închid ochii de somn și transmite semnale clare că ar fi cazul să mai plecăm și pe la casele noastre. Sînt obișnuită cu toate astea, de aceea în ultimii ani evit petrecerile și nici nu mai am curajul să mai organizez vreuna, după ce, în ultimul an de liceu, Luci și Bogdan au dat foc ușii apartamentului nostru, pentru că nu le-am mai dat voie înăuntru, ca să-și termine și ultima sticlă de vin.

Ei bine, am rămas surprinsă (deși într-un fel m-am așteptat la asta) de cît de eficient, disciplinat, impecabil s-a desfășurat petrecerea nemțească și culmea este că ne-am simțit cu toții foarte bine. Una dintre micile mele sarcini din partea gazdei a fost să fiu cu ochii în patru și să am grijă ca lucrurile să fie în ordine, însă n-am avut mare lucru de făcut, pentru că am senzația că toți cei prezenți au primit (în particular) aceeași sarcină. Fiecare știa exact ce avea de făcut: prepararea rapidă a mîncării (și aici niște doamne respectabile din Germania s-au „certat” constructiv cu privire la rețeta faimoasei salate de cartofi), servirea aperitivelor, reutilizarea resturilor a doua zi, pe principiul „de ce să aruncăm mîncarea?”, fiecare știa unde să-și ducă farfuria murdară și insista să și-o spele, dar mai ales fiecare știa cînd e cazul să se retragă.

Dar să luăm doar un exemplu – domnul responsabil cu țuica, un neamț în jur de 50 de ani. Doar el știa unde e sticla cu țuica, o servea în pahare mici în prima parte a serii. Trecea zîmbitor prin fața invitaților, cu tava cu pahăruțe – „Poftiți! Mai serviți?” După ce se sfîrșea acest mic ritual, stătea cu ochii pe sticla cu țuica ca pe butelie, pentru că știa că nu se cade să dosească sticla pentru mai tîrziu, așa cum ar fi făcut orice român țuicar și cu grija zilei de mîine. Regula casei pe care o pricepuse el era – țuică la început, după care, la masă, se trece pe vin, însă țuica rămîne în decor, doar așa, de politețe. Și cu toții au respectat această regulă pînă în momentul în care un invitat român și-a adus niște prieteni (neinvitați, desigur) care au dat iama în țuică. Au reperat sticla, atunci cînd paznicul ei nu era prin preajmă, și au început să facă drumuri dese pînă la ea, ca să-și umple paharele. Sticla de doi litri s-a golit treptat, sub privirile disperate ale neamțului care nu mai avea ce face – era prea tîrziu și oarecum de prost gust să mai intervină. Așa că doar ofta și privea cum se duce pe apa Sîmbetei bunătate de țuică – sînt convinsă că în seara aceea a adormit cu sentimentul de vinovăție pentru că nu și-a îndeplinit datoria așa cum se cuvine.

Așadar, am privit cu uimire tot acest mecanism al petrecerii nemțești care a funcționat (aproape) perfect. Inutil să mai spun că nu s-a îmbătat și nu s-a bătut nimeni, însă degeaba îți povestesc ție aceste lucruri, de bunăseamă că le cunoști foarte bine. Dincolo de aceste detalii hai să le zic superficiale care au ținut de reuniunea în sine, m-a emoționat faptul că o mare parte dintre invitații germani știau limba română și făceau eforturi să se converseze cu noi, românii, în limba română (oricine se simte flatat atunci cînd un străin i se adresează în propria-i limbă). Unii știau doar cîteva cuvinte, alții vorbeau binișor, pentru că studiaseră în Germania limba română. Le-am pus tuturor întrebarea pe care de obicei o pun traducătorilor: de ce tocmai limba română? Adică ce a fost în mintea ta să te apuci să înveți o limbă minoră, plină de „ț”-uri, „ș”-uri și alte „șopîrle”, a unei țări din Europa de Est cu care nu ai nici o treabă? Unii aveau. Un copil de șvabi din Banat s-a apucat s-o învețe ca să-și recupereze trecutul și originile. Deși părinții lui locuiesc de ani buni în Germania și nu mai au nici măcar o casă în România, el vine aici în fiecare an, de unul singur. Inițial nu cunoștea pe nimeni, acum are prieteni români, se îndrăgostește treptat de România, i se întîmplă ceva ce nu poate să-și explice, cum nu poate să-și explice nici sentimentul de mîndrie pe care îl are atunci cînd ne arată o carte – monografia satului părinților săi, ediție bilingvă româno-germană. Poate pînă la urmă e un sentiment de apartenență, o căutare a identității într-o lume din ce în ce mai „globalizată”. Și cu adevărat înduioșător este să-l asculți pe Kevin cîntînd „Ionel, Ionelule” sau „Uite așa aș vrea să mor” a lui Gică Petrescu, versuri pe care le-a învățat pe de rost. Ceea ce simte el vizavi de România e dincolo de explicații și de logică. Un sas din Transilvania, dintr-o cu totul altă generație, se întoarce aici pentru că îi e dor. Îi e dor de limbă în primul rînd, de lucruri pe care nu le poate exprima în limba germană. Cum ar fi muzica pe care i-o comandă un chefliu lăutarului, la ore mici din noapte: „Zi ceva de jale!” În schimb, o doctoriță care a ieșit de puțină de vreme la pensie și care a făcut alpinism (prin Alpi) în tinerețe a vrut să învețe limba română pentru că este fascinată de munții Carpați despre care doar a citit (sau a văzut imagini). De aceea, a venit la Vama Veche cu trenul – 36 de ore, și ca să treacă prin munți, să-i privească de la fereastra compartimentului, să-i vadă „în realitate” și să-și propună să se întoarcă aici.

Generația mai tînără are explicații mai puțin romantice. Au vrut să învețe o limbă „nouă” (limbile de circulație internațională sînt „vechi” cu sensul de „uzate”, „prea mult utilizate”), necunoscută, incitantă, „exotică”. Doar una dintre fete „lucrează” cu limba română, face traduceri notariale, parcă, are un iubit italian cu care corespondează doar în limba română. Și prietena ei vorbește aproape perfect, deși în Germania n-are treabă cu româna. Însă vine des la București, cel puțin o dată pe an și iubește orașul la nebunie. Ce ți-o fi plăcînd la el? – o întreb sceptică. „Totul. Bucureștiul e o aventură, niciodată nu știi la ce să te aștepți acolo… lîngă o casă veche și frumoasă, dar în ruină, e una nouă, monstruoasă, kitsch… la fiecare colț te împiedici de o bordură prost pusă și descoperi cîte ceva… cum ar fi toată încrengătura aia de cabluri de pe sus, e absurdă… Bucureștiul pentru noi e absurd, de aia e și atît de interesant!” Și iată, Jan, că aici lucrurile se leagă cu ce-mi povesteai tu despre gropi, borduri și România. Și probabil că așa e, dacă vii aici din Vest și ai mintea deschisă și dorința de a observa / compara, n-o să te plictisești niciodată.  M-am simțit tare bine cu nemții de la Vama Veche. E ca și cum aș fi fost alături de niște români mai vestici, mai optimiști, cu un tonus mai bun.                         

***

Dragă Adina, 

îmi scrii despre cum petrec românii în România, și că la petreceri, că să nu le zic chiolhanuri, sînt adesea haotici și dezordonați. Ca să nu zic disperați. Trag concluzia că nu prea s-au schimbat multe în România, în privința luptelor cu paharul, chiar dacă pe timpurile mele, în Banat, totul era și mai frumos. Îmi amintesc că pe cînd trăiam eu la Timișoara – am plecat în 1977 – bărbații adevărați, care se respectau, consumau pe rupte băuturi spirtoase de la 30 de grade în sus (bere oricum nu se găsea), și nu doar la petreceri, și nu doar cu păhărelul, ci cu paharul de apă, cu vadra și cu cisterna. Se bea ce se prindea: vodcă, țuică de prune, pălincă și tot felul de poșirci și amestecuri chimice, în comparație cu care acidul sulfuric pare un blînd ceai de mușețel, băut cu înghițituri mărunte pentru protejarea stomacului, precum țuica făcută din zahăr, triplu sec, monopol, coniac Zarea, și cîte și mai cîte… O Doamne, ce mai vremuri! Ajunge doar să pomenesc numele acestor licori și deja începe să-mi bată inima mai repede și mi se blochează ficatul. Și flăcăii care mai de care zăceau prin crîșme și veneau în ziua de salariu clătinîndu-se acasă, doar, doar or fi uitînd mizeriile realității, dar cei mai vîrtoși luptători pe frontul paharelor erau pe atunci cei care deveniseră sau voiau să devină scriitori și poeți, căci exista în anii aceia o profundă credință: dacă nu bei, n-ai talent.

Și apoi îmi mai scrii, Adina, cum petrec nemții pe care tu i-ai cunoscut în România și cît sînt de cumpătați și ordonați. Da, trăiesc de patruzeci de ani în Germania și pot spune că ai sesizat esențialul, nu prea mai am multe de adăugat, așa petrec nemții în general. Tu stai la București și uneori, de la distanță, adevărul se vede deosebit de clar. Totul în Germania e bine organizat și se petrece la un mod previzibil, așa că bețiile dacă au loc, atunci sînt și ele planificate, și au loc solidar, umăr la umăr, cu predilecție în perioada carnavalului. Carnavalul începe aici, în zona Köln-Düsseldorf, anual, în ziua de unsprezece, luna a unsprezecea, la ora unsprezece și unsprezece minute, nu vreau să fac un joc de cuvinte, vorbesc serios. Și se termină pe la sfîrșitul lui februarie sau prin martie. Totul se petrece deci la un mod cu grijă planificat, deși nemții nu iubesc nimic mai mult decît spontaneitatea, dar cu o singură condiție: să fie și aceasta planificată à la longue.

Dar hai să schimb tema, și totuși nu. Am fost săptămîna trecută la Frankfurt, cu ocazia Tîrgului Internațional de Carte, ca să prezint diferiți scriitori români nemților, la standul românesc, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Ci despre o experiență demențială pe care am trăit-o la hotelul Topas unde eram găzduit, în noaptea de vineri spre sîmbătă.

La două noaptea, m-am trezit pe jumătate din somnul cel mai adînc, nu știam de ce, apoi parcă am auzit voci de femei, mai întîi în surdină, apoi tot mai puternice, chiuituri, rîsete, iarăși murmur de voci... M-am gîndit că sunetele vin din camera de alături și am încercat să le ignor. După un timp, așa vreo jumătate de oră, mi-am dat seama că vocile alea bizare sînt totuși prea puternice pentru a fi dincolo de un perete. Locuiam la etajul patru și m-am gîndit că ar putea veni de jos, din stradă. Stăteam într-un cartier cam deocheat, pe Niddastraße, în zona gării. Venind spre hotel ca să mă culc, întîlnisem o droaie de dealeri arabi și negri care vindeau droguri, polițiști dînd raite etc... M-am sculat deci buimac și m-am dus clătinîndu-mă de somn spre geam, prin beznă. Am văzut o dîră de lumină de afară, am ridicat încet, încet perdeaua și brusc am văzut în fața geamului două chipuri de femei care mă fixau cu ochii sclipind demonic prin întuneric, una dintre ele ținînd o sticlă cu băutură în mînă. Cînd m-au văzut apărînd brusc de sub cutele perdelei, cele două perechi de ochi s-au mărit enorm, feţele arătau acum ca niște măști din Shrek.  Era cît pe-aci să fac un infarct, îți dai seama.  Cum puteau să apară acele două sinistre chipuri, în toiul nopții, în fața geamului meu de la etajul patru?! Dîndu-mi instinctiv seama că dacă încerc să dezleg misterele lumii la ora aia, nu voi mai dormi deloc pînă dimineața, nu mi-am mai chinuit mintea cu asta, mi-am scos creierul din priză și am strigat doar morocănos: „I want to sleep”, căci auzisem înainte cîteva cuvinte în engleză. Apoi am lăsat perdeaua jos, m-am întors în pat, mi-am tras pătura peste cap și după ce bătăile rapide ale inimii mi s-au mai liniștit, am adormit. A doua zi, trezindu-mă, nu eram deloc convins că nu visasem. Afara era lumină, m-am dus din nou la geam, am ridicat perdeaua. Geamul dădea spre o curte interioară și prin fața geamului trecea scara de incendiu, din metal, care urca de la parter la etajul patru. Se putea ieși pe ea de la capătul coridorului, care era lîngă ușa mea. Scara de incendiu era foarte strîmtă, dar așa strîmtă cum era, cele două profitaseră evident de ea, ca în noaptea aia de octombrie, de excepție caldă, să iasă afară, să bea un pahar și evident mai multe, și să stea la taclale în aer liber, cu nasurile lipite de geamul meu. Probabil că se gîndiseră că nu stă nimeni acolo, căci vreo jumătate de oră nu reacționasem. Bine că nu au sărit înapoi și nu au căzut șocate peste balustradă, cînd am apărut din neantul dindărătul perdelei, și foarte bine că eu nu am căzut leșinat pe podea, văzînd două fantome plutind prin aer în toiul nopții. E bine să ai și un pic de noroc în viață!

Deci, vezi bine, și în Germania se fac uneori petreceri absolut spontane și neobișnuite, chiar dacă protagoniștii acestora vin, de regulă, din străinătate și stau, ca în cazul acesta, pe o scară de incendiu a unui hotel.

Îmi mai scrii că nemții pe care i-ai cunoscut învățaseră după puteri română și admiri asta, pe drept cuvînt. Da, aici îți dau dreptate, a învăța, chiar și numai cîteva cuvinte din limba țării pe care o vizitezi, e un semn de respect față de această țară. Dar limba germană e pentru străini al naibii de complicată, așa că mai toți preferă engleza ca să se înțeleagă cu nemții. Eu prin Germania nu prea am întîlnit turiști străini care să vorbească germana. Ceea ce nici nu mă miră, căci vorba lui Mark Twain: „Eternitatea există pentru ca oameni ca mine să poată învăța germana.” Iar francezul Jules Renard, avea un mod cu totul special de-a vorbi germana, evitînd astfel să facă greșeli: „Eu cînd vorbesc germana, prefer să tac”, a declarat el.

Și à propos de străini și de învățatul limbii române: în vara asta am luat parte la Atelierele internaționale de traducere literară de la Ipotești, la care participau traducători din Italia, Polonia, Ungaria, Franța, Bulgaria, Elveția, Germania și SUA. Participanții aveau, bineînțeles, ca limbă natală, limba țării din care proveneau, dar limba comună, prin care se înțelegeau, era româna pe care-o învățaseră de regulă la universitate. Prietenul meu, Dan Lungu a trecut și el, într-o scurtă vizită, pe la Ipotești și întreținîndu-se cu traducătorii străini, a rostit, într-un acces de sinceră bucurie, următoarele vorbe: „Ce bine că aud și eu în sfîrșit o română corectă! La locul meu de muncă nu prea am des ocazia”. Dan Lungu tocmai venea de la București, unde lucrează acum în Senatul român, ca senator.