În avion cu Cărtărescu

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)

Pe asta trebuie s-o povestesc pe scurt: Nu de mult am fost la Bucureşti şi în avionul spre casă, care va să zică spre Düsseldorf, citeam foarte prins Zen, formidabilul jurnal al lui Cărtărescu, căci fără doar şi poate cartea îmi oferea un multiplu potenţial de identificare, de exemplu în fragmentele de asistare neputincioasă la propria îmbătrînire. C'est la vie, ne bucurăm că nu sîntem singurii care suferă - să albească şi barba vecinului!
Dar, lăsînd gluma deoparte, cartea e formidabilă şi nu-ţi prea vine s-o laşi din mînă. Regele moare, piesa lui Eugen Ionescu, e de fapt o urmare a variaţiunilor pe tema "Regele îmbătrîneşte" de Mircea Cărtărescu din Zen, volumul secund apărînd în cazul acesta, la modul paradoxal, cu 50 de ani mai devreme decît primul. Zen, o carte impresionantă în dramatismul ei halucinant, înţesată de minunate schiţe literare, care ar putea exista ca texte în sine. În căutarea obsedantă a absolutului, oscilînd între realitate şi coşmar, autorul jurnalului e aspru cu ceilalţi, dar necruţător şi crunt cu sine. Avem de-a face cu un Narcis postmodern, autodevorator, cînd melancolic, cînd autoironic sau sarcastic, extrem de vulnerabil şi aflat într-un permanent proces de autodemontare, care ne oferă inima sa pe tavă fără a cădea nici o clipă în patetism, cu un strigăt cel puţin la fel de sfîşietor precum cel al lui Munch.

* * *

În afară de drama îmbătrînirii, există în carte, desigur, o serie de alte teme cel puţin la fel de importante, înainte de toate obsesia scrisului şi a literaturii, dar nu despre Zen voiam să vorbesc, ci despre cu totul altceva. Şezînd deci în avion, cîndva am făcut o pauză de lectură şi am luat de pe locul liber de lîngă mine Frankfurter Allgemeine Zeitung, ultima ediţie, pe care o căpătasem la Aeroportul Otopeni. Şi, deschizînd ziarul la secţiunea "Literatură", am dat de un articol mare, pe jumătate de pagină, despre, ei da, Mircea Cărtărescu, a cărui carte tocmai o pusesem deoparte ca să mai răsuflu. Mda, există lucruri de care nu scapi. Celălalt autor recenzat pe aceeaşi pagină era Vargas Llosa, un vecin desigur plăcut şi agreabil pentru autorul bucureştean.
Titlul articolului din Frankfurter Allgemeine Zeitung: "Un monolit în statul maimuţelor". Era o recenzie la volumul Corpul, carte apărută recent în germană în excelenta traducere a lui Gerhardt Csejka şi Ferdinand Leopold. Recenzia era mai mult decît elogioasă de la cap la coadă. Dincolo de numirea lui Cărtărescu într-un rînd cu coloşii literaturii moderne Joyce, Proust, Pynchon, apare la sfîrşit un pasaj demn de menţionat. Katharina Teutsch, recenzenta, scrie: "Adevărata comoară a operei cărtăresciene încă nu a fost cu adevărat descoperită. Ne dăm seama în tot cazul că scriitorul încearcă să realizeze în domeniul scrisului ceva similar cu ce a realizat Kubrick prin 2001, o odisee spaţială în domeniul cinematografiei, adică să creeze o lume de imagini complet insolite, care prin noutatea lor absolută sînt lipsite pînă în prezent de un sistem de referinţe în realitate. Aşa cum la Kubrick tehnica decupajului creează o nouă gramatică a imaginilor prin asocierea unor elemente foarte îndepărtate unul de celălalt, Cărtărescu creează noi, surprinzătoare relaţii cosmice. El alătură şi stivuieşte vise, amintiri, viziuni şi revelaţii, punînd astfel în mişcare un sistem de gîndire a cărui finalitate este, la ora actuală, la fel de misterioasă şi bulversantă ca şi provenienţa sa. De aceea Cărtărescu nu se poate analiza decît în mică măsură cu instrumentele criticii literare care ne sînt nouă cunoscute. (...) Pe acest scriitor ar trebui să-l citească toţi cei care au suficient umor şi destulă răbdare pentru a contempla împreună cu el nu numai fenomenele multiple ale devenirii umane, ci şi un fragment al absurdei istorii europene."
Ce să spun, laude aşa de colosale nu prea se practică aici, ba chiar aproape deloc. Prin urmare, criticii germani au rămas cu gura căscată. Un monolit a aterizat netam, nesam pe planeta noastră şi maimuţele stau uluite şi se holbează, după cum spune recenzenta. Autoironia plină de subînţelesuri pe care o practică Katharina Teutsch e savuroasă şi demnă de admiraţie.

* * *

Vi se par cumva laudele acestea exagerate şi prea exaltate? Lumii literare de-aici, evident nu - există în Vest un consens larg în privinţa marii valori a scriitorului român. Să luăm de pildă o recentă apariţie a revistei Die Zeit, cea mai prestigioasă revistă de cultură din spaţiul german: criticul literar Fokke Joel îi dă elogiosului său articol despre romanul Corpul un titlu semnificativ: "O carte ca un fluture". Iată ce scrie, printre altele:
"Cărtărescu a riscat şi aici, la fel ca în primul volum al trilogiei sale, absolut totul. Pericolul ca subiectivitatea radicală a naraţiunii sale practicată în Orbitor să se termine printr-o reflectare de sine ilizibilă a fost mare. Dar iată că nu există nici măcar un pasaj în Corpul care să confirme această teamă. Ne referim atît la pasajele reflexive, cît şi la cele realiste şi suprarealiste, oricît de bizare şi de fantastice ar părea uneori acestea din urmă. Fie că cititorul se regăseşte pe sine în text, fie că el este fascinat de puterea de expresie nelimitată a autorului. Trebuie admis, desigur, că avem nevoie de o anumită afinitate pentru acest tip de scriitură ca să o putem înţelege. Iar cel mai simplu de găsit accesul la text este, fireşte, la nivelul pasajelor realiste."
Şi în continuare:
"Personajul Mircea se împrieteneşte în roman cu blîndul Herman, care pledează pentru o literatură radical subiectivă, ce se anulează pe sine încetînd să mai fie literatură. O carte adevărată este una care salvează sufletul. Şi salvare înseamnă să înţelegi asta autodistrugîndu-te (...). De aceea Herman nu crede în cărţile tipărite, ci numai în manuscrise, fiecare din ele fiind un unicat, o evanghelie. În fond, Corpul este o astfel de carte. Fiecare cuvînt, fiecare literă, Cărtărescu le-a scris numai pentru el. Şi simultan, la un mod minunat, tocmai subiectivitatea aceasta radicală face ca o asemenea carte să fie atît de interesantă şi demnă de citit."
Criticul, evident fericit după lectură, conchide:
"Aici scrie un autor cu o putere de expresie neţărmurită. Cartea lui Cărtărescu este o sărbătoare a modului radical de-a povesti. Sîntem fericiţi că avem ocazia să-l citim!"

* * *

Un mic post-scriptum final, pentru a mă reîntoarce la realitatea cotidiană: recenzia din FAZ citită în avion, de care vorbeam la început, îmi aminteşte de o altă întîmplare. Acum doi ani zburam de la Valencia la Düsseldorf şi citeam prestigiosul cotidian spaniol El País, unde pe o întreagă pagină se analiza fenomenul umorului în literatura universală. În topul umoriştilor mondiali de-a lungul timpurilor apărea - printre scriitori precum Mark Twain, Hasek, Swift - şi, ei da, scriitorul român Dan Lungu cu Sînt o babă comunistă.
Dacă stau şi mă gîndesc bine la toate astea, lucrurile se cam leagă între ele şi nu pot trage din cele două lecturi aeriene decît o singură concluzie: o condiţie sine qua non ca scriitorii români să fie aclamaţi în străinătate este ca eu să mă urc în avion şi să citesc ziarul.

______
Jan Cornelius, născut la Reşiţa, trăieşte din 1977 la Düsseldorf. A făcut studii de franceză, engleză şi spaniolă, la Universităţile din Timişoara, Düsseldorf şi Stirling (Marea Britanie). Este scriitor de limbă germană, jurnalist (la reviste din spaţiul german, dar şi la posturi de radio naţionale germane şi elveţiene - WDR, BR, DRS), traducător de literatură din română şi franceză în germană. Site personal: www.jancornelius.de