Relaxaţi-vă, secolul ăsta va fi tot american!

Joseph Nye este un domn celebru, creator de şcoală în relaţii internaţionale. El a lansat cu succes conceptul de „soft power“, devenit aproape la fel de celebru şi aproape la fel de abuziv folosit ca şi sintagma „sfîrşitul istoriei“ a lui Fukuyama. Deci, cînd Nye publică ceva, e de citit cu creionul în mînă. Polirom a tradus cartea sa din 2010 – Viitorul puterii. Cu această ocazie sper ca „soft power“ să aibă odată o traducere definitivă în română, pentru că folosim tot felul de formule. Traducătoarea Ramona Lupu optează pentru „putere blîndă“ – mi se pare o alegere fericită şi poate rămînem la ea.

De remarcat că Nye vrea să salveze conceptul „putere blîndă“ de propriul succes: „Întrebuinţarea răspîndită a însemnat uneori utilizarea greşită a conceptului drept sinonim pentru orice altceva în afară de forţa militară. (...) Dar puterea blîndă este un concept descriptiv, şi nu unul normativ. Asemenea oricărei forme de putere, ea poate fi exercitată în scopuri bune sau în scopuri rele. Acoliţii lui Hitler, Stalin şi Mao au considerat că aceştia deţineau putere blîndă cu prisosinţă, dar aceasta nu a însemnat că era şi bună. Nu este întotdeauna mai bine să suceşti minţi decît să suceşti braţe“ (p. 100). Care e problema? Omul a simţit, pe bună dreptate, că ideea sa a ajuns un fel de vorbă de bazar politic, mai ales că era epoca în care lumea bună avea nevoie de justificări raţionale pentru a-l urî pe George W. Bush. Deci, s-a creat schema simplistă: putere blîndă – bun / putere militară – cîh. De fapt, spune Nye, o politică eficientă trebuie să combine inteligent puterea blîndă cu puterea militară. Şi pentru că trebuia să poartă un nume, i-a spus „smart power“ – putere inteligentă. Dar dacă oamenii au făcut din „puterea bîndă“ un slogan, nu vor face şi din cea inteligentă un alt slogan? Bineînţeles, iar Nye se plînge deja că se întîmplă asta, politicienii vorbesc deja despre puterea inteligentă a Americii, că doar „nimeni nu vrea să fie «nătîng»“ (p. 232). Săracul domn Nye pare a pedala contra curentului, scoate sintagme atît de bune, încît devin irezistibile pentru sloganizare.

Dar să depăşim discuţia despre concepte, pentru că această carte este o trecere în revistă inteligentă şi cuprinzătoare a dilemelor globale actuale. Ce se întîmplă cu sistemul mondial de putere? Va însemna creşterea Chinei un conflict inevitabil cu puterea dominantă actuală, aşa cum creşterea Germaniei imperiale a dus la Primul Război Mondial? Sau creşterea puterii Asiei va fi absorbită într-un nou sistem de relaţii, aşa cum creşterea puterii Statelor Unite în secolul al XIX-lea nu a dus la un conflict cu hegemonul de atunci, Marea Britanie, deşi multă lume aştepta acest lucru?

Discursul public în legătură cu creşterea Chinei este nejustificat de alarmant, spune Nye, care şi citează sondaje după care mulţi americani sînt convinşi că economia chineză a depăşit-o deja pe cea americană, cînd de fapt e de trei ori mai mică. Un citat interesant: „Dacă ar fi să-i credem pe cetăţenii ei, şAmericaţ este întotdeauna deprimată, stagnează mereu, se află tot timpul într-o criză gravă şi nu a fost niciodată altfel“ (p. 176). Citatul îi aparţine lui Charles Dickens. Deci sentimentul public al declinului pare a fi o constantă americană, şi a fost la fel în anii ’50-’60, cînd erau convinşi că URSS îi va copleşi, apoi în anii ’70-’80, cînd Japonia era cea care îi va depăşi. Acum este China. Declinul american, spune Nye, nu e declin decît relativ: America e tot aceea, dar China creşte. America rămîne singura putere capabilă să influenţeze politic şi militar orice colţ al lumii (singura care se apropie acum de acest statut este Uniunea Europeană, dar doar în zonă economică). Nye face comparaţii între America şi China (dar şi alte puteri – Japonia, UE, Rusia, Brazilia, India) pe toate palierele relevante: putere militară, putere blîndă, putere economică. Deşi China a înţeles importanţa puterii blînde, propriul sistem politic îi creează un handicap imens. Problema cu puterea blîndă, sau cu forţa de atractivitate este că guvernul poate să facă foarte puţine pentru a o creşte. China creează sute de Institute Confucius (un fel de ICR la dimensiune chineză), dar, altfel, cînd încearcă să se deschidă spre lume, lumea nu observă chestii plăcute. Olimpiada de la Beijing a fost aproape imediat ştearsă din memoria colectivă a lumii de intervenţiile brutale contra minorităţilor şi disidenţilor. Industria cinematografică indiană creează atractivitate pentru India mai mult decît industria similară din China, care – deşi susţinută de stat – nu prinde la public pentru că, de fapt, e propagandă (cel mai de succes regizor chinez face doar filme istorice, în ideea că acolo e mai puţină propagandă, deşi Sergiu Nicolaescu ar şti mai bine). Cît priveşte puterea militară, mişcările Chinei nasc îngrijorare imediată printre vecini, care apelează repede la America pentru a ţine trupe în zonă. Problema Chinei este că potenţialul ei de alianţe este prost spre catastrofal. În vreme ce America a creat un „imperiu pe bază de imitaţie“ (lumea se înghesuie să intre în sfera de influenţă americană). După America, următoarele două cele mai bogate şi sofisticate puteri sînt Uniunea Europeană şi Japonia. Ambele sînt aliate militar, economic şi politic cu Statele Unite. Celebrul bloc BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) nu funcţionează ca un bloc. Rusia doreşte să fie o mare putere, dar are doar putere militară şi foarte puţină putere de atracţie, plus că pe graniţa siberiană trăiesc la nord 6 milioane de ruşi şi la sud 120 de milioane de chinezi (Studiul recent al lui Nicu Popescu – „Dealing with a post-BRIC Russia“ – aduce multe amănunte surprinzătoare despre acest subiect şi despre tensiunea dintre Rusia şi China, puţin vizibilă în Europa – studiul se poate găsi la liber pe net). India este, de fapt, rivalul Chinei în Asia. Deci, ce poate să facă China? Să zdruncine sistemul şi să provoace hegemonul riscînd o mare alianţă contra sa, cum a făcut Germania contra Angliei în 1914? Sau să devină un jucător responsabil, care să lucreze cu SUA în a crea reguli globale şi să ajute la impunerea lor? Pentru a încuraja China în această direcţie, America, spune Nye, trebuie să o coopteze în desenarea acestor reguli. E uşor de zis, dar trebuie să vrea şi China.

Ultimul capitol este o reţetă pentru aplicarea puterii inteligente a Americii. Cînd o citeşti pare şi logic, şi simplu, ceea ce se întîmplă foarte rar. America ar trebui să contribuie la păstrarea balanţelor regionale, cam cum Marea Britanie a încercat să asigure echilibrul pe continentul european în secolul al XIX-lea. Folosirea puterii militare numai acolo unde partenerii regionali doresc aşa ceva. De pildă, europenii sînt rezervaţi faţă de puterea militară americană, în schimb japonezii şi coreeni salută implicarea americană în regiunea lor, de frica Chinei. Asemenea sfaturi par inteligente şi utile. Dar ce te faci cînd aplicarea lor poate duce la neînţelegeri şi noi pericole. Politica de echilibru a Londrei i-a adus porecla de „Perfidul Albion“ şi a făcut-o nepopulară pe continent pentru toată lumea, pentru că nimeni nu avea, de fapt, încredere în englezi. Dacă americanii vor juca la acest mod pentru asigurarea echilibrului între China şi Japonia, nu se vor simţi japonezii trădaţi? Iar dacă muţi forţe americane din Europa în Asia, nu se vor simţi chinezii provocaţi suplimentar? Şi cu americanii ocupaţi în Asia, se vor simţi ruşii încurajaţi să intervină în Europa? Ce spun acum nu este o critică la adresa lui Nye. Pur şi simplu, observ că ce poate să pară inteligent într-un plan pe hîrtie, în lumea reală poate să fie perceput altfel. Atunci, poate exista o „putere inteligentă“ în mod real? Posibil, dar vom şti dacă a fost inteligentă abia după ce se va fi consumat. 

P.S. Reacţia Casei Albe şi virulenţa intervenţiei Uniunii Europene în criza instituţională din România arată, la nivel istoric, beneficiile de a fi membri ai acestui „imperiu prin invitaţie“, care acum are două capitale. Din păcate, democraţia noastră nu are încă o masă critică de cetăţeni care să protejeze instituţiile şi mecanismele de contra-putere atunci cînd o facţiune politică este decisă să le calce în picioare. Cînd scriu aceste rînduri, intervenţia în treburile noastre interne a avut loc şi aştept să văd că va funcţiona. O intervenţie decisă şi de salutat.

Dacă luăm o distanţă istorică, vedem că mare parte a lumii e compusă din democraţii. Dar mai vedem şi că, în afară de Marea Britanie, Statele Unite, blocul scandinav şi, parţial, Franţa, restul democraţiilor care acum par solide nu au reuşit prin forţe proprii. Ci prin intervenţia decisă şi de salutat a unor puteri externe, mai ales a Statelor Unite. Dacă ni se pare că acum democraţia românească este în grija UE e pentru că cele două capitale şi-au împărţit sarcinile, noi sîntem în grija Bruxelles-ului. Cine nu mă crede, să se gîndească la Germania, Japonia, Spania, Irlanda, Portugalia – toate au părut la un moment dat fără şanse de democratizare şi au fost trase de păr în sus din afară. Încă vreo două decenii de supervizare şi scatoalce cînd e cazul, şi vom putea zice că am depăşit hopul consolidării democraţiei. Ceea ce ar fi o premieră în istoria României.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE