Interviu cu Edgar W. Foster
„Cred că acum o sută de ani, oamenii erau mult mai mulţumiţi de vieţile lor decît sînt acum. Ciudat, pentru că acum există mult mai multe motive să fii mulţumit de viaţa ta decît acum o sută de ani. Trăim mai mult şi mai bine, călătorim mai mult şi mai cuprinzător, cunoaştem mai multe, lumea s-a deschis spre individ şi individul spre lume, a fi în lume este, aşadar, mult mai plăcut şi mai puţin periculos acum decît era cu o sută de ani în urmă – experienţele vieţii sînt, în general, mai deschise spre trăire în toată vastitatea lor, iar mulţimea de prejudecăţi care s-au spulberat în ultimele trei generaţii lasă mintea şi sufletul să guste şi să priceapă mai din plin lumea. Atunci, de unde nemulţumirea pe care o aud peste tot? De ce sînt acum cu mult mai mulţi oameni care se plîng de viaţa lor decît erau acum un veac? Am impresia că au evoluat mult, foarte mult chiar, instrumentele şi rigorile după care ne măsurăm mulţumirea în viaţă.
Instrumentele şi rigorile, am zis. Am zis bine. Uite, mulţumirea în viaţă se calculează acum mult mai sofisticat decît se calcula în 1902, mai ales la nivelul mediu al societăţii, acolo unde se află cei mai mulţi oameni. De aia rezultatul este deprimant. Ah, şi savantul ăsta – cum îl cheamă? – care spune că media IQ a crescut cu trei procente pe deceniu, adică (o spune omul direct, cu subiect şi predicat, aproape că citez din el) acum o sută de ani media IQ a lumii era cu 30% mai mică decît cea de-acum. Oamenii, deci, erau mai proşti. Şi mai mulţumiţi. Sau noi sîntem mai proşti pentru că sîntem mai nemulţumiţi? Nu zic fericiţi, căci fericirea e ceva mai complicat decît mulţumirea şi tocmai că nu vreau să complic şi mai mult lucrurile. Eu vreau să le simplific. Eu nu vreau să scriu niciodată despre fericire sau nefericire, aşa cum s-a tot scris pînă acum. Marea problemă a omului actual nu este fericirea, ci mulţumirea de sine. Eşti sau nu mulţumit de viaţa ta...“ Edgar se depărtă de masa dintre noi lăsîndu-se leneş pe spate, în fotoliu, apoi lăsă capul pe spate şi trase din ţigară cu aerul unui om extenuat. A trecut mai bine de un an de cînd am trimis primul mail către agentul lui Edgar W. Foster pînă cînd am primit acceptul, iar călătoria din Brooklyn, unde locuiam şi lucram pe atunci, pînă în podul acestei case de pe malul rîului Menominee, la graniţa dintre Wisconsin şi Michigan, a fost lungă şi grea. Atunci, privindu-l pe EWF, eram convins că trăiesc un moment important de istorie literară. Nu mai dăduse un interviu de vreo cinci ani, de la primul său roman. După interviul acordat mie, a mai dat încă unul cumnatului său şi gata. S-a sinucis.
Edgar W. Foster era considerat de mulţi cititori, dar şi de majoritatea profesorilor de literatură, drept cel mai influent scriitor american în viaţă. Cam ce însemnase Marlon Brando pentru actorii americani de film înseamnă acum Edgar W. Foster pentru scriitorii americani de ficţiune. Deşi, cu scriitorii e mai greu decît cu actorii. Nu mai ştiu unde am auzit formula asta, dar sînt de acord cu ea. Cu atît mai mult Edgar a fost un tip remarcabil – a reuşit să devină deschizător de drumuri pentru nişte oameni în general însinguraţi, care merg cu încăpăţînare recunoscută pe căile lor proprii, izolate de cele mai multe ori una de alta. Dar drumul deschis în proză de EWF se dovedise atît de generos şi de atractiv, încît a adunat un număr impresionant de scriitori pe urmele sale. Uimitor. În literatura americană poate doar Faulkner mai reprezentase un asemenea model fecund. Cu siguranţă, îl voi fi întrebat şi despre asta, dar pe moment mi se păruse mai interesat să discutăm despre starea lui de sănătate. L-am întrebat ce medicamente ia, ce medicamente a luat. „Paxil, Zoloft, Prozac, Trofanil, Wellburtin, Elavil, Matrazol în diverse combinaţii, Parnate cu şi fără sare de litiu, Nardil cu şi fără Xanax – în fine, nimic nu m-a ajutat. Sentimentul de acută izolare, dureros în intensitatea lui, aşa cum îl simte cineva ca mine, în fiecare moment al zilei şi al nopţii, este chiar iadul pe pămînt. Nimic nu pare că mă poate ajuta. Scriu din interiorul acestei dureri fără margini care mă rupe în bucăţi mici, mici, mici. Se surpă totul în stomacul meu şi creierul meu e într-o agonie neîntreruptă.“ Edgar avea capul mare sau cel puţin aşa părea din cauza părului blond, netuns şi dezordonat, prin care îşi plimba mîna destul de des, parcă anume spre a nu-l lăsa să se aşeze în vreun fel.
Am vorbit multe în acea zi. Nu a dat semne că se grăbea sau că stăteam prea mult pe capul lui. Interviul meu a făcut senzaţie la New York şi a fost reluat integral sau parţial în multe reviste. Dar nu atunci am devenit celebru. Abia după ce Edgar a murit, interviul meu cu el a fost reluat. Poate pe fondul acelei emoţii nemaipomenite generată de suicidul marelui scriitor însingurat, interviul meu a avut un ecou fantastic. A atras atenţia asupra mea. Aşa am avut un pic de atenţie din partea lumii şi am aruncat pe piaţă ceea ce scrisesem în anii lungului meu anonimat. Am prins, astfel, fanta de timp în care lumea a avut răgazul să mă asculte. Durează o secundă, nu mai mult. Şi am avut norocul că aveam pregătită marfă bună, din timp produsă. Dar despre cum am ajuns eu să-i cer un interviu lui Edgar W. Foster, de ce m-a primit şi ce mi s-a întîmplat după moartea lui, voi povesti în cele ce urmează.
