Tabără dragă
E una din cele mai mari bucurii ale copiilor. E momentul în care sînt împreună, de capul lor, departe de părinții care nu-i mai pot supraveghea și cicăli. Măcar o săptămînă pe an. Ofertele în domeniu arată cît se poate de atractiv, posibilitățile par diverse și interesante. Astăzi sînt tabere de cercetășie, de supraviețuire, de echitație, de alpinism sau de ecologie, tabere axate pe un domeniu sportiv sau tabere multisportive, tabere tematice, pe anumite discipline de învățămînt (limbă străină, limbă română, matematică, fizică), tabere de dans, ba chiar și tabere pe teme religioase, organizate de biserică. Evident, unele sînt mai reușite, altele mai puțin, unele mai bine organizate, altele mai prost. Alegerea e însă de multe ori împiedicată de o barieră firească. Cel mai des, copiii preferă tabăra organizată la propria școală, în care merg și colegii de clasă. Sînt mai bucuroși să petreacă împreună cu colegii de clasă cîteva zile și nopți, chiar și în condiții mai puțin fericite, decît să fie trimiși într-o tabără cu condiții perfecte, dar cu alți copii, necunoscuți. Organizatorii de tabere știu bine asta și știu că oamenii-cheie pe care trebuie să-i atragă sînt directorii de școli, profesorii și diriginții. Aceștia vor ști la rîndul lor să-i convingă și pe copii, care, mai departe, vor găsi cea mai bună cale către acordul și buzunarele părinților, cei care, în cele din urmă, aproape că nu vor mai avea încotro. Uneori, chiar astfel „aleasă“, tabăra se poate dovedi foarte interesantă și bine organizată. Alteori, de prea multe ori (și mă tem că mulți părinți au aflat deja asta) lucrurile stau exact pe dos.
Faptul că, odată dispărut printre scaunele autocarului plin de colegi, copilul nu le va mai răspunde, cu zilele, la telefonul mobil, nu e chiar de mirare. Probabil că, instantaneu, printre ei se răspîndește vorba: „Cine răspunde acasă e prooost!“. Cînd totuși va răspunde, părinții îl vor simți nerăbdător să închidă mai repede și vor constata că, bineînțeles, la toate întrebările va răspunde schematic că e bine, în vreme ce prin aparat va răzbate o hărmălaie cumplită. Zgomotul copiilor „eliberați“ de sub supravegherea obișnuită. Neputincioși, părinții vor conchide dînd din umeri unul către altul: „Asta e, lasă-l să se simtă bine“. Cei mai curioși și mai insistenți cu telefoanele vor descoperi că acea hărmălaie se poate auzi nu doar la 12 ziua, ci și la 12 noaptea. O oarecare îngrijorare și ceva semne de întrebare vor prinde atunci a-i frămînta, pînă la întoarcerea odraslei. O vor comunica imediat și altor părinți.
Și iaca și ziua întoarcerii în care, coborînd sprințară din autocar, diriginta le va spune că e cazul să-l pună să doarmă bine în zilele următoare, că somnul n-a fost tocmai o prioritate a acelei tabere. Apare și copilul. E bronzat și arată fericit, dar parcă ceva mai slab. Cu siguranță, e și mai puțin spălat ca de obicei, dar asta e numai vina lui. Cînd începe să vorbească, se vede și că-i răgușit. Și exact la fel ca anul trecut, cînd a venit din tabără, zice că e din cauză că a țipat prea mult la discotecă. Asta era ultima activitate din programul de fiecare zi, începea după masa de seară și ținea pînă la ora 12 noaptea, cînd, „nuu, nu era chiar culcarea, care se făcea pe la 1“.
Și de la autocar, pe drumul spre casă, povestea tot curge, și odată cu ea curge și nasul și, din cînd în cînd, mai apar și niște accese de tuse profundă, hîrîită. Parcă o profesoară spunea ceva despre un virus care i-a cam picnit pe toți. Copilul povestește însă că noaptea s-au cam bătut pe plăpumi. „Nuu, nu cu pernele ci pe plăpumi...“ Adică? Păi, în cameră erau cazați patru copii în trei paturi și cu doar două plăpumi. Au dormit cam dezveliți. Într-o seară a făcut chiar temperatură, dar diriginta i-a dat o pastilă și i-a spus că nu e cazul s-o alarmeze și pe mama. Și pînă a doua zi i-a trecut și s-a simțit bine. Dar pastilele pentru creșterea imunității pe care i le-a dat doamna doctor după varicelă? Păi, nu le-a mai luat că a călcat un dobitoc pe ele prin cameră și le-a făcut praf. Șii, apropo de avizul epidemiologic care fusese cerut cu atîta insistență. Acolo nu s-au uitat nimeni la el, nu l-a cerut nimeni.
Șii, a mai fost ceva. În primele trei zile n-au avut hîrtie higienică. Zău așa? Și cum s-au descurcat? Păi, s-au dus la alții în cameră, pînă cînd le-au terminat și hîrtia lor. Că mai mergeau și alții acolo, căăă, tot așa nici alții n-aveau hîrtie. În camera lor însă, la sosire, în loc de hîrtie au găsit un borcan cu ketchup, probabil de la seria anterioară. Și, oricum, după trei zile problema s-a rezolvat, li s-a adus tuturor hîrtie și s-au luat pentru prima oară și coșurile de gunoi care se revărsaseră prin camere.
Altfel, au tras o dată cu arcul și o dată cu pușca de paintball, într-o țintă. Au făcut și niște cursuri cu instructorii care erau englezi, tabăra era de limbă engleză.
Prețul pentru un asemenea sejur, cu instructori englezi voluntari nu pare chiar mic și, în orice caz, pentru pensiunea unde se organizează, afacerea e uriașă. Pentru cine n-a aflat încă, majoritatea taberelor din ziua de azi nu mai au niște spații proprii, se fac pe la te miri ce hoteluri și pensiuni. Pentru proprietarii acestora, e vorba de venirea unor clienți siguri, aparent fără pretenții, care nu știu să reclame și pe care poți să-i înghesui cum vrei. Cît despre mîncare, aș zice că... de vreme ce copilul s-a întors binedispus, nu mai are rost și nici nu e bine pentru liniștea ta, de părinte, să mai întrebi ceva.
