Un fragment scoţian
Într-una din cărţile care i-au adus atît de multe aprecieri în timpul vieţii, dar care mai apoi au fost aşezate de istorie pe raftul al doilea – nedrept, după părerea mea – filozoful iluminist scoţian Adam Ferguson (1723-1816) scrie aşa: „Printre împrejurările care conduc la progresul sau la declinul naţiunilor, cele ce ţin de situaţia politică pot fi cu îndreptăţire socotite printre cele dîntîi sau cele mai importante. Iar aici se realizează uneori cea mai favorabilă conjunctură, sau opusul acesteia, în condiţiile în care despre viitor nu se ştie nimic sau consecinţele probabile rămîn necunoscute. Părţile implicate caută totdeauna să-şi îmbunătăţească starea; dar încotro se îndreaptă nu ştiu adesea nici ele. Astfel, nobilii englezi din vremea înaltei aristocraţii feudale nu ştiau că marile carte pe care le smulgeau cu de-a sila suveranului lor aveau să devină fundamentele libertăţii poporului asupra căruia ei înşişi voiau să domnească despotic. Şi nici poporul roman n-a prevăzut că sprijinul pe care-l dădea lui Cezar, slăbind Senatul, avea să înfiinţeze de fapt un despotism militar, sub care ei înşişi aveau să-şi piardă toate avantajele unei naţiuni libere“. M-am gîndit la acest fragment zilele astea şi cred că nu e lipsit de importanţă să ne gîndim împreună. Nu din alt motiv, decît acela că, în vremuri nebune, comuniunea grav pusă în pericol se poate cel mai bine salva prin reunirea celor vrăjmăşiţi în jurul unei cărţi (cu cît mai veche cu atît mai bine) sau al unui fragment dintr-o carte. Aşadar, să discutăm puţin acest fragment, cum nu se poate mai relevant astăzi, pentru ceea ce trăim.
● Situaţia politică este împrejurarea care are cel mai puternic impact asupra progresului sau declinului naţiunilor. Tocmai pentru că este o observaţie intuitiv corectă, nu poţi să nu te revolţi. Nu există alt domeniu de acţiune umană în care viciile naturale sau dobîndite ale membrilor unei naţiuni să se manifeste mai pregnant. Nu e drept ca tocmai politica – spaţiul în care umanul îşi atinge limitele cele mai de jos, în 99% din cazuri, şi limitele cele mai de sus, în doar 1% din cazuri – să aibă o asemenea imensă importanţă pentru viaţa tuturor. Cred că alte „împrejurări“ sînt sau ar fi corect să fie mai importante pentru progresul sau declinul unei naţiuni, cum ar fi: disciplina şi etosul muncii, spiritul de creativitate, sentimentul apartenenţei unice şi al solidarităţii, curajul, spiritul eroic şi spiritul ludic etc. Ei bine, nu. Ferguson ne spune că totul stă în politică. Amenajarea puterii, gestionarea ei, exprimarea puterii – iată ce ne face să progresăm sau să regresăm. E un pic dezamăgitor, mai ales că nu-mi pot alunga din minte marea vorbă a lui De Gaulle: politica e un lucru mult prea serios pentru a fi lăsată pe mîna politicienilor.
● În politică se aşază conjunctura pentru viitor, în condiţiile în care despre viitor nu ştim nimic. O spun limpede, oamenii politici nu sînt deloc preocupaţi de viitor. Aşadar, pe lîngă faptul că, în mod obiectiv, nu ştim mai nimic despre viitor, nu există nici măcar preocuparea de a-l intui, de a-l bănui, las la o parte responsabilitatea de a-l clădi. Nimeni în politică nu se gîndeşte că, poate, nu putem cunoaşte viitorul pentru că el nu este scris dinainte. Poate că viitorul este, în principiu, nimic mai mult decît ceea ce facem noi în singurul context cert, şi anume acela că, la un moment dat, în viitor, fiecare dintre noi va muri. Doar că, pentru a avea o asemenea gîndire – singura care te responsabilizează cu adevărat – e nevoie de puţină educaţie metafizică şi de puţin (nu mult!) antrenament pe linia aceasta. Politicienii, în general, nu-l au. Mai mult, cei care îl au îi irită tocmai de aceea. Politicianul real din această Românie reală nu gîndeşte niciodată mai departe de data următoarelor alegeri. Cu cît se apropie mai mult această dată, cu atît perspectiva lui se limitează şi, în final, nu mai vede decît ziua de mîine, cînd trebuie să scoată oamenii din case, să-l voteze.
● Este naturală tendinţa de a-ţi îmbunătăţi starea, dar ea se realizează în orb – nu poţi şti ce iese din această tendinţă. Am văzut şi eu, şi dumneavoastră de cîte ori greşesc oamenii politici. De altfel, faptul că ei greşesc mai mereu – dacă nu în stabilirea obiectivelor, atunci în mijloacele alese pentru atingerea lor şi dacă nu greşesc nici în setarea obiectivelor, şi nici în alegerea mijloacelor, atunci cu siguranţă greşesc undeva pe parcursul procesului, fie din incompetenţă, fie din vanitate – este exact ceea ce dă politicii acest caracter imprevizibil şi, pentru oamenii care vor să trăiască normal, exasperant. De asemenea, nu poţi şti niciodată cum se va comporta în istorie o instituţie pe care o fondezi pentru o anumită misiune sau o lege pe care o adopţi într-un anumit scop. Exemplele lui Ferguson, la care s-ar putea adăuga nenumărate altele de acelaşi gen, ilustrează ceea ce vreau să spun. De foarte multe ori, drumul spre tiranie a fost democratic (cazul ultracunoscut al ascensiunii la putere a lui Hitler) şi drumul spre libertate a fost decis de impulsuri totalitare bine gîndite (cazul demantelării URSS sau al tranziţiei demarate de Franco la finalul vieţii sale). Chestiunea este cu atît mai complicată în vremurile noastre, care arată ca un Babel politic, în care confuzia şi lipsa de repere domnesc. Astfel, azi avem socialişti care se gîndesc la stimularea pieţei libere şi liberal-conservatori care se gîndesc în primul rînd la bugetul statului, avem conservatori care nu au nimic împotriva căsătoriei între homosexuali şi liberali care îl admiră pe Nicolae Ceauşescu şi socialişti care folosesc munca la negru în interesul lor. Un singur lucru, aparent, îi uneşte pe toţi: ataşamentul afirmat pînă la urlet faţă de democraţie şi statul de drept. Astăzi, totalitarismul s-a rafinat. Cînd te ucide, nu o mai face în numele poporului, ci în numele valorilor inatacabile, precum democraţie, stat de drept sau libertate. Adversarii se elimină banditeşte nu în numele unei societăţi ideale, ci în numele unei valori: te ucid sau te închid sau te interzic pentru că sfidezi democraţia – i se spune cuiva acum. Activiştii totalitarismului nou nu mai poartă bască şi nu mai dau cu ciocanul, ci se poartă rafinat şi tolerant, respectă proceduri constituţionale şi fac impresie bună la Bruxelles. Dar sînt la fel de radicali şi de periculoşi precum cel mai fanatic membru al gărzilor revoluţionare maoiste. Dar, despre asta, dacă se va putea, vom vorbi săptămîna viitoare.
