Plagiocraţie sau dictatură?

Un străin interesat de România îmi cere să-i explic, cît mai scurt, simplu şi clar care-i situaţia. A citit ce s-a scris în presa internaţională, a citit cîte ceva şi în presa noastră. Ştie limba română; dar citeşte relativ greu nu pentru că n-ar înţelege sensul cuvintelor, ci pentru că nu pricepe „dedesubturile“ presei româneşti „independente“ – cine cu cine ţine, ce e scris la comandă şi ce nu etc. Omul mă roagă, mai ales, să-i lămuresc chestiunea principală: care-i treaba cu dictatura? A fost într-adevăr o dictatură a lui Băsescu de care ne eliberează acum noua putere sau, dimpotrivă, abia acum începe ceva asemănător cu dictatura, dată fiind graba cu care Guvernul a schimbat instituţii esenţiale ale statului de drept (precum Curtea Constituţională) sau legi asupra cărora în orice democraţie se dezbate şi se meditează îndelung înainte de a se lua o decizie (precum Legea referendumului)?

Ce să-i spun „simplu şi clar“? Îi cer mai întîi să facă un exerciţiu, pornind de la răspunsul pe care i l-am dat unui asiduu comentator al articolelor mele pe dilemaveche.ro. Carevasă zică, dictatorul Băsescu îl numeşte premier pe şeful Opoziţiei; după nici două luni, şeful Opoziţiei, ajuns premier, îl suspendă pe dictator. După „logica“ asta, înseamnă că se poate scăpa foarte uşor de dictatură: dacă Ceauşescu îl numea, de pildă, premier pe Paul Goma în 1977-’78, după protestele minerilor din Valea Jiului, în două luni se putea convoca referendumul şi poporul l-ar fi dat jos pe dictator pe cale paşnică. Sigur că e aberant să facem o asemenea presupunere, dar atunci e la fel de aberant să vorbeşti despre „dictatura lui Băsescu“. Băsescu a făcut greşeli enorme, a făcut presiuni asupra instituţiilor statului vorbind la televizor despre ce au de făcut Justiţia, Guvernul, Parlamentul etc. A „dat indicaţii“ prin televiziune (e o altă discuţie de ce reprezentanţii acelor instituţii, cu puţine excepţii, nu i-au replicat ferm să nu se amestece unde nu are competenţe constituţionale, ci s-au străduit să pună în practică, oportunist, „ce-a zis şefu’“). A făcut şi lucruri bune – de exemplu, a lăsat Justiţia să-şi facă datoria. A făcut destule lucruri bune şi pe plan extern (deşi unele au fost mai puţin vizibile, pentru că ţin de apărare, servicii de informaţii şi altele asemenea). N-a fost chiar ce trebuia să fie un preşedinte (pentru că e lipsit de diplomaţie, hiperactiv, tăios, gureş), ci mai degrabă un fel de şef care s-a înhămat la treabă şi şi-a tras subalternii după el. A fost, ca şi predecesorii săi, un preşedinte de tranziţie. N-avea cum să fie un preşedinte al unei democraţii „de tip european“ atîta timp cît societatea noastră încă nu e o democraţie de tip european. Dar de aici pînă la dictatură e cale lungă. În împrejurări critice, Traian Băsescu a dovedit că are un simţ al instituţiilor statului. Chiar gestul de a-l numi premier pe şeful Opoziţiei, constatînd că s-a format o altă majoritate parlamentară – e adevărat, prin trădări şi manevre de culise, dar aşa funcţionează democraţia parlamentară românească de 20 de ani –, arată un astfel de simţ al instituţiilor.

Aceasta a fost însă cea mai mare greşeală a sa. Nu pentru că s-ar putea să-l coste mandatul (pe care oricum era dispus să-l cedeze în schimbul revizuirii Constituţiei). Ci pentru că noua majoritate parlamentară şi noul executiv se comportă amatoristic şi penibil, fără nici o responsabilitate a deciziilor. Victor Ponta şi Crin Antonescu n-au reuşit să se desprindă de statutul lor de invitaţi permanenţi în emisiunile de la Antena 3 şi nu arată că ar fi priceput ceva din politica europeană. Punînd cu mare precizie în aplicare planul de suspendare a lui Băsescu, au făcut tabula rasa prin ograda şi aşa neîngrijită a democraţiei româneşti. S-au străduit să păstreze aparenţa de democraţie prin chichiţe legislative şi avocăţeşti, au dovedit o anume abilitate în a manipula procedurile democratice, dar – evident – lumea s-a prins de manevră. Acum, cu toată presa mondială şi politicienii europeni pe cap, Victor Ponta reacţionează stupid: crede că toţi – de la Angela Merkel şi Frankfurter Allgemeine Zeitung pînă la parlamentarii europeni – sînt controlaţi de Băsescu. Şi, în acelaşi stil de miştocar deprins la emisiunile lui Mihai Gâdea, o „invită“ pe doamna Merkel să nu se mai amestece în „treburili interne“: „Ce sîntem noi, colonie?“. Aşadar, n-a aflat că sîntem o ţară membră a Uniunii Europene şi – conform tuturor tratatelor – celelalte ţări ale UE au nu doar dreptul, ci chiar datoria de a semnala derapajele dintr-un stat-partener.

Amicul meu străin îmi răspunde că unele dintre precizările mele le pricepuse şi singur, dar văzînd cu cîtă patimă se foloseşte termenul „dictatură“ la noi, nu mai ştia ce să creadă. Cel mai grav – îmi spune – este că lumea pare să uite de plagiatul premierului: „Trăiţi într-o plagiocraţie“, mai zice el, „într-o societate bazată pe minciună“. Îi mai explic că, din punctul meu de vedere, într-un fel trăim ceva mai grav decît dictatura: o manipulare a democraţiei în favoarea unor partide sau a unor grupuri care nu au pic de conştiinţă democratică, dar se pricep foarte bine la aranjamente pe sub masă. Una peste alta, „clasa politică“ de tranziţie şi-a cam trăit veacul. Atîta a putut. Vestea proastă e că n-avem ce pune în loc. „Cetăţenii ar trebui să-şi apere democraţia şi statul de drept, în ţara mea aşa s-ar întîmpla, ar ieşi mii de oameni în stradă“, îmi mai spune amicul. Ce să-i mai răspund? La noi, cetăţenii se uită la televizor. Iar tinerii – mai deschişi la minte, crescuţi cu Internetul la îndemînă, umblaţi pe la studii în străinătate – sînt mai degrabă apatici, mulţi dintre ei nici nu votează pentru că sînt dezamăgiţi de politică. Ar fi de aşteptat de la ei să susţină un alt fel de politică şi să „împingă“ în faţă figuri de genul Mihai-Răzvan Ungureanu (şi un „echivalent“ al lui pentru centru-stînga), astfel încît să terminăm cu „politicienii de tranziţie“. Dar n-o fac. „Atunci e rău pentru voi“ – îmi mai zice amicul – „pentru că nu se întrevede un viitor bun. Apropo, cum a fost bac-ul anul ăsta?“.