Note, stări, zile
15 mai 2012, Nantes
De la fereastra hotelului în care am fost cazat văd Loira, iar pe malul celălalt un conglomerat de blocuri noi. Un fel de Drumul Taberei mai dichisit, cu mai multă verdeaţă, cu ceva mai mult ştaif. După o plimbare prin centrul vechi al oraşului, în jurul catedralei Sf. Petru, mă întreb, inevitabil, de ce arhitectura contemporană, oricît de spectaculoasă, pare – faţă de cea veche – mută (sau doar zgomotoasă), fără chip, fără seducţie: o apoteoză euforică a „strictului necesar“, o „maşină de locuit“, fără dramă, fără memorie şi – în ciuda aparenţelor – fără verticalitate. Într-o primă instanţă, înclin să mă suspectez de filistinism. Sînt, poate, obnubilat de prejudecăţi, de nostalgii, de diletante reflexe conservatoare. Încerc, totuşi, să identific un temei de „obiectivitate“: pot spune ceva concret, specific, legitim, fără sentimentalisme vieux jeu, fără afectare estetizantă? Cred că da. Cred, oricum, că merită să încerc.
Mai întîi, e vorba de pură geometrie. Blocul modern valorifică abundent rectangularul. Care e, prin definiţie, închis (din toate părţile), suficient sieşi, făcut pentru a sta pe pămînt, cu un acoperiş care retează ascensiunea. Cubul e design-ul caracteristic al recluziunii. (Celula puşcăriaşului, ca şi cea a smintitului clinic e cubică. Ca să devină aula coeli, „poartă a cerului“, trebuie să găzduiască un călugăr...). Pătratul – spre deosebire de cerul (circular sau sferic) – e radical terestru şi, în multe tradiţii, e instituit, în mod expres, ca simbol al pămîntului. Prin contrast, arhitectura veche (medievală) valorifică unghiul: turnul încununat de un trunchi de con, acoperişul în pantă („în două ape“), ogiva. Spre deosebire de rectanglu, unghiul (în speţă triunghiul) e vectorial, trimite în afara lui, indică o direcţie, un sens. Rectanglul e static. Triunghiul e dispozitivul de lansare al unei mişcări, perimetrul de erupţie al unei dinamici, al unei stabilităţi deschise.
E de remarcat cît de puţin prezente sînt – în arhitectura urbană de azi (mai ales cea a blocurilor de locuit) – formele rotunde. Unghiul nu e îmblînzit prin concesia tandră a curbei, ci „arestat“ în fundătura frustrantă a „colţului“. Clădirea de-acum e plină de colţuri... Alunecarea imperceptibilă a peretelui rotund, îmbrăţişarea lui protectoare sînt abandonate. Abandonată e şi tendinţa de a „sabota“, graţios dar tenace, funcţionalitatea nudă: chiar şi aşa-zisele „case de raport“ din secolele 18, 19 şi 20 refuză să renunţe cu totul la ornamentică: o cornişă bine ritmată, ancadramente cochete pentru uşi şi pentru ferestre, grile de fier forjat în contrast cu albul patinat al zidurilor. Blocul contemporan se dispensează abrupt de toate astea. În cel mai bun caz, recurge la soluţii de culoare, deşi pasiunea pentru griuri prevalează.
Un alt capitol ar fi materialitatea zidurilor. Zidul modern e plat, fad, omogen: e – dacă se poate admite hiperbola unei tautologii – mineralitate împietrită. Zidul vechi vibrează ca un duh străvechi. Opus incertum, opus quadratum, opus tessellatum – acestea sînt chipurile organice ale peretului tradiţional. Ai de a face cu „vietăţi“ imemoriale, cu „ţesuturi“ imprevizibile, cu surprize de fiecare clipă. Te mişti într-o ambianţă care trăieşte, care locuieşte lumea odată cu tine. Zidul de azi e strictă zidire. Gradul zero, aseptic şi anaerob, al izolării de universul exterior.
E drept, marii arhitecţi ai contemporaneităţii şi-au dat rapid seama de riscurile construcţiei monotone, de plictiseala adormitoare care tinde să invadeze peisajul urban. Pentru a se salva, pentru a reinventa surpriza, pentru a recupera gustul pentru insolit, şi-au mutat creativitatea în teritoriul ingeniozităţii, al extravaganţei, al poantei. Unii compensează ambalajul flasc prin imprevizibile amenajări de interioare. Alţii practică arhitectura de divertisment, entertainment-ul scenografic, fantezia torenţială. Construiesc case aşezate cu susul în jos, imitaţii de plante, de nave cu pînze, de farfurii zburătoare, de ţevării industriale etc. Arhitectura sondează, febril, teritoriul posibilului, al riscului, al perplexităţii. „Obiectul“ construit vrea, adesea, să te lase cu gura căscată. Îl contempli con ciglia inarcati, cu sprîncenele ridicate de uimire, ca pe o curiozitate, ca pe o arătare. Ceea ce el nu provoacă e pofta de a locui, invitaţia la răgaz, la colocvialitate tihnită. Mă gîndesc, totuşi, că unul din beteşugurile bătrîneţii e să nu mai poţi locui în noutatea zilei de mîine. Şi că tot ce-am notat se mişcă în leşia acestui beteşug.
