Aparate de casă
Nu ştiu cît de adevărată e impresia unora că aparatele de odinioară erau mult mai trainice. Poate că erau doar mai uşor de reparat sau poate că era mai la îndemînă să le repari decît să cumperi unele noi. Meşterii se obişnuiseră să improvizeze şi aproape orice se repara. În orice caz, în comunism, un aparat stătea mai mult la casa omului şi se întîmpla ca proprietarul să se ataşeze de asemenea obiecte. Unii le „udau“ şi le botezau cînd le aduceau în casă, apoi sufereau pentru fiecare zgîrietură care apărea pe suprafaţa lor. Maşina de spălat Albalux, aragazul Carpaţi sau frigiderul Arctic (ca să nu mai vorbesc de Fram) sînt de neşters din memoria celor care au apucat acele vremuri.
În ce mă priveşte, mi-aduc aminte şi de aspiratorul rusesc Raketa, cu luciul lui albăstrui care mă fascina ori de cîte ori deschideam uşa debaralei şi care, pe măsură ce treceau anii, scotea un zgomot tot mai hîrîit, de fumător. Şi chiar fum a ieşit din el la un moment dat, dar nici măcar acela nu i-a fost sfîrşitul. Un om de la cooperativa meşteşugărească a venit acasă, chemat de bunica, l-a cercetat îndelung, l-a mirosit şi l-a luat cu el. Peste cîteva zile, l-a adus înapoi cu motorul rebobinat, operaţie după care a mai funcţionat încă mulţi ani. Uneori, cînd nu mai trăgea bine, mama îi înşuruba furtunul la capătul celălalt, pe acolo pe unde ieşea aerul, şi apăsa butonul de pornire. În cîteva secunde, pe geam ţîşnea, bufnind, un ghemotoc de praf. Problema era rezolvată.
După revoluţie, furtunul unui LG s-a rupt la nici doi ani după ce l-am cumpărat. Ajuns, cu chiu, cu vai, la o reprezentanţă situată la marginea Bucureştiului, mi s-a spus că nu mai există piese de schimb pentru modele aşa vechi...
Astăzi, ataşamentul omului faţă de aparatele din casă a scăzut. Cifrele legate de performanţe, raport calitate-preţ şi alte asemenea lucruri practice n-au mai dat loc la sentimente. Dacă aparatul se strică prea repede sau nu îndeplineşte pretenţiile proprietarului, acesta se enervează, înjură firma şi, eventual, îl schimbă, dar nu mai suferă ca pentru o fiinţă.
Ei bine, acestea fiind vremurile, cineva de la firma de unde am cumpărat un frigider a venit acum vreo doi ani să-i schimbe poziţia balamalelor. Şi ne-a întrebat atunci dacă nu cumva aparatul ne deranjează. „Cum adică?“ „Păi, unii clienţi de-ai noştri se plîng că frigiderele astea hîrîie sau mîrîie întruna, ba că uneori parcă şi guiţă.“ M-am amuzat şi am uitat. Mulţumiţi de frigider, am cumpărat şi o maşină de spălat, aceeaşi marcă italienească. Marea ei calitate era silenţiozitatea care i-a uimit şi pe instalatori. În consecinţă, după o vreme a urmat şi un cuptor electric de la aceeaşi firmă.
Într-o zi de vară însă, frigiderul a început să hîrîie. Mi-am zis că, dată fiind căldura, aparatul munceşte din greu şi efortul lui se face auzit. A hîrîit trei zile fără oprire şi atunci mi-am amintit vorbele specialistului. Era deci o manifestare caracteristică, nu însemna că s-a stricat ceva. După trei zile, hîrîitul a dat într-un mîrîit sporadic şi apoi s-a oprit. Dar n-a trecut mult şi, exact cum spusese omul, frigiderul a început să guiţe. Tot pe atunci, colegul său de bucătărie şi de firmă, cuptorul, a scos un mare pocnet. Cercetîndu-l atent am observat că îi plesnise o garnitură. M-am întors către frigider şi l-am privit lung. „Italieni tîmpiţi“, mi-am zis, concluzia cea mai la îndemînă. Peste alte cîteva săptămîni însă, din celălalt colţ al casei, silenţioasa spălătoare de rufe a început la rîndu-i să se manifeste zgomotos. Întîi ca o părere, mai apoi ca la pregătirea unei decolări. Strident, de neignorat, ca o adevărată „italiancă“. Teoria conspiraţiei nu mai putea fi evitată. Am ajuns să ne întrebăm dacă un asemenea scandal concertat nu va fi urmat, Doamne, fereşte!, şi de vreo grevă. Oare nu cumva cuptorul şi maşina de spălat prinseseră curaj văzînd că tolerasem manifestările porceşti ale frigiderului? Fiind ele de la aceeaşi firmă, te pomeneşti că vorbeau şi aceeaşi limbă? Supoziţia fu repede infirmată de rezervorul de la closet (de la altă firmă) care, între guiţatul frigiderului şi decolările maşinii de spălat, îşi găsi şi el, taman atunci, adevărata sa vocaţie de tenor. Părea un îndrăgostit fără speranţă care (asemeni chiuvetei lui Mircea Cărtărescu, al cărei sifon îşi bolborosea cîntecele de dragoste pentru steaua din colţul geamului de la bucătărie), ziua, şi mai ales noaptea, îşi cînta dorul prin ţevile sale de plastic, ţiuind şi tînguindu-se pe tonuri înalte. Numai nişte pumni zdraveni îl mai făceau să tacă şi doar pentru o vreme. Ne-am gîndit că de vină o fi frumuseţea căzii de baie. Apoi ne-am întrebat dacă n-o fi nefericit de cînd şi-a pierdut înălţimea şi lanţul acela care-i dădea o oarecare distincţie. Dar, cine l-o fi făcut şi pe ăsta? Ne-am uitat pe dedesubt. Păi, sigur, tot Italia, cum altfel. Să fie durerea exilului din însorita peninsulă, ca la Ovidiu?
Într-o duminică dimineaţă, ascultînd însă concertul ansamblului de aparate, în toată grandoarea lui stereofonică, dolby surround, mintea mi-a fost luminată de o revelaţie. Dacă unele asemenea obiecte ce-l ajută pe om să aibă o viaţă mai uşoară, mai sensibile de felul lor, încep să fie afectate de „indiferenţa“ cu care le tratează proprietarii zilelor noastre?
