EDITORIALE ȘI OPINII

Cu vreo trei-patru săptămîni în urmă, începusem să vă povestesc despre Vilnius, capitala Lituaniei. Pe urmă, am început o lungă paranteză în care au încăput un spectacol de teatru şi o călătorie, profund tulburătoare, la Chişinău. Paranteză închisă. Revin. Oraşul tocmai se scutura după o ploaie zdravănă, cum n-am mai prins demult.

Zilele trecute doi domni, unul tînăr şi altul mai în vîrstă mi-au sunat la uşă: „Nu vreţi, domnule, o excursie la Parlament?“. „Cum adică?“ „Sîntem de la USL şi vă oferim o excursie pe gratis la Casa Poporului, să vedeţi ce frumos arată şi pe dinăuntru.“ „Păi, nu mă interesează, că o ştiu“.

Prin ce fel de gimnastici se menţine gimnastica noastră? "Prin gimnastica minţii, prin gimnastica minţii, dragă redacţie. O poveste. Înainte de Campionatele Europene, Octavian Belu şi Mariana Bitang, cei doi antrenori ai lotului naţional de gimnastică, au declarat repetat că nu batem drumul pentru palmares."

Se pare că lumea asta mare e mai puţin blazată decît lumea mică a fiecăruia dintre noi. Ea mai emite mesaje şi replici la cei cîţiva care mai fac poezie, azi – amintind de sticla aceea de Coca-Cola căzută pe un aparat Morse, în Ultimul ţărm al lui Kubrick, sticla aceea care încă mai producea sunete de viaţă, receptate de un submarin comandat de Gregory Peck.

Săptămîna trecută, preşedintele Barack Obama a declarat că opinia sa faţă de căsătoriile între homosexuali a evoluat şi că în prezent le susţine. Pînă acum, poziţia oficială a lui Obama era că susţine uniunile civile între homosexuali, care permit acestora să aibă toate drepturile cuplurilor căsătorite, dar se opunea căsătoriei propriu-zise.

De cîte ori povestesc, dinaintea unui auditoriu occidental, scene din viaţa cotidiană sub dictatura comunistă, stîrnesc ilaritate. Nu pot reproşa nimănui că percepe în cheie comică ceea ce, în realitate, era sinistru. O fac eu însumi. Rîd zdravăn, cum rîdeam şi înainte de ’89, de aiurelile sistemului sub care am trăit decenii întregi.

Aşadar, avem un guvern de stînga. „Stîngă modernă, europeană“ (aţi observat cît de des a fost repetată sintagma asta în ultimii ani?). Peste tot în lumea democratică, stînga defilează cu două priorităţi: educaţia şi sănătatea. Şi de multe ori cîştigă alegerile datorită programelor destinate acestor domenii.

În Washington DC, capitala federală americană, strada 4 sud-est porneşte de undeva de lîngă Smithsonian (în plin centru) şi ajunge lîngă staţia de metrou Anacostia. De acolo începe cartierul cu acelaşi nume. Nu e defel o zonă sigură.

Privind spre istoria recentă, putem să spunem că, în multe privinţe, grecii au fost mai norocoşi decît noi – deşi, într-un anumit fel, nu toţi dintre ei şi-au dorit să fie aşa. La sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, de exemplu, spre norocul lor, au căzut de partea bună a liniei de demarcaţie.

Ştiu să joc baschet foarte bine. Am jucat în adolescenţă cu pasiune, iar mintea mea nu a încetat nici o clipă de atunci încoace să gîndească la acest joc formidabil – spectaculos şi subtil în acelaşi timp. Cred că e jocul cel mai omenesc dintre toate.

La ce bun să mai răsfoim asemenea relatări despre un oraş uitat dintr-o ţară pierdută? Legătura cu ce a mai rămas din Bucureşti e foarte subţire. Această rubrică a fost concepută ca un semnal de alarmă contra nepăsării faţă de trecut, care justifică năpustirea lacomă spre terenurile din centru încă ocupate de case vechi.

Poate părea ciudat ca un abator să figureze în Lista Monumentelor Istorice. Şi totuşi, începînd cu jumătatea secolului al XIX-lea, timp de aproape o sută de ani, abatorul modern este una dintre clădirile urbane reprezentative.

Nu sînt decît trei persoane în faţa ghişeului, o să meargă repede. Peste 20 de minute: – Nu e aici! – Dar unde?– Alături.– Păi aici scrie mesagerie! – Aveţi un colet mai special... – E o carte! – O fi mai specială...

Chişinău. 10-15. Luna asta. Republica Moldova. Sau Basarabia. Niciodată nu ştii cum să zici, să nu faci o gafă. Să nu răneşti. Să nu calci pe vreun sentiment, fie el închipuit, fie real. Cronograf. Festival de film documentar. Ediţia a X-a. Lucru mare aici, unde nimic nu pare sigur de pe o zi pe alta, unde răspunsurile se iau de gît cu întrebările.

Mai toată lumea a lăudat ceea ce s-a întîmplat la Bucureşti cu ocazia finalei Europa League. Stadionul era oricum frumos, meciul s-a dovedit pe cît de aprins pe atît de spectaculos, iar publicul a fost civilizat şi entuziast. Nu mă îndoiesc că, şi din punct de vedere al organizării, foarte multe lucruri au fost bine făcute.

De multe ori suporterii de fotbal se înjură şi se iau la bătaie pe stadioane şi în afara lor. Nici preşedinţii de cluburi nu se exprimă prea frumos. Mai nou (la Cluj), am văzut că şi jucătorii se iau la bătaie între ei. De ce nu schimbăm numele jocului din footbal în footbat?

Avînd de multă vreme – vai, nu chiar de la bun început... – grijă să nu mă iau drept măsură a lucrurilor, mărginindu-mă strict la cîte am trăit ca simplu nuvelist şi fratern cititor, nu m-am mai întîlnit, în limba română, cu o idee ca aceea încredinţată de Mircea Ivănescu lui Gabriel Liiceanu, cu cîteva luni înainte de a se retrage dintre noi.

Vasăzică austeritatea nu mai e chiar aşa o fatalitate, ne anunţă noul preşedinte francez François Hollande, în aplauzele entuziaste ale mulţumii. Dacă zice un om ales de poporul francez, atunci e musai să fie adevărat, doar nu s-a mai văzut politician francez să bată cîmpii, nu?

Şi politicienii şi ziariştii şi electoratul vorbesc, de mai mulţi ani, despre „reforma clasei politice“. E imperios necesară! E singura noastră şansă! Aşa nu se mai poate! De întîmplat, nu se întîmplă însă nimic. Pe scenă evoluează încă politicieni de-acum douăzeci de ani, iar cei tineri sînt fie clone ale lor, fie învăţăcei cuminţi, crescuţi sub tutela „fondatorilor“.

La început a fost „înnotul“. Aşa scrisese în CV dna Corina Dumitrescu, rector de universitate privată şi candidată la funcţia de ministru al Educaţiei. Presa s-a „agăţat“ de acest dublu n şi a mers pe fir, descoperind şi alte greşeli. Inclusiv un aşa-zis curs urmat la Universitatea „Standford“ care a rămas încurcat.

Omul e american şi lucrează în Bruxelles de 20 de ani. Este vicepreşedintele uneia dintre cele mai puternice firme de lobby din oraş. Firma are cîteva principii clare: nu minte, pentru că minciuna este dăunătoare afacerilor, pe termen lung. Nu lucrează pentru state autoritare, pentru industria tutunului sau a armamentulu.

Numirea profesorului Andrei Marga în fruntea Ministerului Afacerilor Externe a surprins pe toată lumea. La obişnuita bursă a zvonurilor, care precede de fiecare dată anunţarea unei noi echipe ministeriale, universitarul clujean era dat ca „sigur“ la Educaţie, cu atît mai mult cu cît mai ocupase deja această funcţie.

Din cînd în cînd, îmi place să deschid la întîmplare o anume carte şi să citesc pagina care mi se deschide sub ochi. Cu unele cărţi, mă port aşa din dragoste. Le iubesc atît de mult, încît simt nevoia să le mîngîi uneori şi o fac în acest mod. De la altele, aştept provocări pentru că ştiu cît de multe lucruri spectaculoase zac în ele şi aşteaptă să fie surprinse.

Dintre ziariştii francezi dinaintea Primului Război Mondial, care vizitau România, cine-şi mai aduce aminte de Léo Claretie? Totuşi, cartea pentru care fusese probabil angajat, fiindcă şi atunci conducerea României se preocupa de imaginea în străinătate, a îndeplinit toate exigenţele contractului pe care-l bănuim.

La mănăstirea Caşin am ajuns fiindcă voiam foarte mult. Deşi prezentă în manuale ca fiind o replică voită la biserica mănăstirii Golia din Iaşi, biserica de la Caşin nu a figurat printre multele biserici moldovene restaurate pînă în 1977, anul desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice şi a activităţii sale.

Românii au luat cu asalt litoralul! – anunţau televiziunile de 1 Mai, evaluînd turiştii la vreo 30.000. Într-adevăr, la Mamaia era plin de fitze de fitze, în timp ce la Vama Veche era plin de fitze de anti-fitze. În rest...Mă plimb agale prin staţiunile turistice ale litoralului românesc. E plin de gherete abandonate şi de terase ruginite.

Săptămîna trecută, taman cînd mă luase valul poveştii, a trebuit s-o-nchei, pentru că nu mai aveam spaţiu. În loc să spun ce aveam de spus despre spectacolul cu Divina Comedie, în regia lui Eimuntas Nekrosius, pe scena de la National Drama Theater, la Vilnius, am făcut o lungă introducere.

Anul 1987. O noapte de iunie foarte caldă. Prima răbufnire adevărată a verii. Coborîsem de la Mălăeşti pe poteca Take Ionescu (mirîndu-mă că a existat o vreme cînd politicienii construiau trasee montane care le purtau apoi numele) iar mai jos, pe drumul dintre Poiana Izvoarelor şi Gura Dihamului, chiar dacă era pădure, aerul fusese aproape sufocant.

"Nu ştiu de ce spaniolii pot să aducă în finala Europa League două echipe de mijlocul clasamentului din propria ţară. Şi nu mi-e ruşine din cauză că nu ştiu! E bine, cînd şi cînd, să te saturi de omniscienţa ta în calitate de gazetar. O spune frumos Amélie Nothomb, undeva"

Stimate domnule cercetător O.R. – mi-aţi scris să încetez cu ideea aceea: toate deceniile sînt obsedante. Vă supun atenţiei, sabotîndu-mi discreţia, aceste file nu de poveste, ci din însemnările mele înfăptuite în urmă cu exact 10 ani. Dacă vă reconsideraţi poziţia, comunicaţi-mi; dacă nu – nu.

„Constat cu dezamăgire absenţa dvs, ca prim-ministru al României, de la Consiliul European de la Bruxelles din aceste zile, eveniment la care participă doar preşedintele Traian Băsescu. Consider că România ar fi fost mai bine reprezentată la acest nivel, precum şi cu ocazia semnării acestui tratat interguvernamental, dacă ar fi fost prezent şi prim-ministrul în funcţie“.

Nu vreau să vorbesc strict în numele meu, pentru că nu vreau să fac pe deşteptul. (Cel mai adesea fac pe deştepţii proştii...) Prefer să-i citez pe alţii, a căror deşteptăciune nu e pusă la îndoială de nimeni. Mai întîi Paul Valéry: „Prostia e incapacitatea de a te lua singur peste picior“.

Naivă cum e, presa internaţională a comentat căderea guvernului în România găsind explicaţii raţionale. De exemplu, măsurile de austeritate. S-au făcut chiar comparaţii cu alte ţări europene care s-au confruntat cu demisia guvernelor.

Am plecat spre Comisia Europeană cu gînd clar să aflu cum e aia cu salariul minim pe economie la nivel de Uniune, bănuind zavera de nedescris care se va isca între ţările membre, pe axa nord/sud sau pe cea continentală/anglo-saxonă. Speram să găsesc dezbateri încinse, discuţii pe fond, preocupări intense. Cînd colo, nimic.

La începutul lui martie, Victor Ponta îi adresa premierului de atunci, Mihai-Răzvan Ungureanu, o scrisoare deschisă în care îşi exprima regretul că şeful guvernului nu participă la reuniunea Consiliului European. Declaraţia era, bineînţeles, o săgeată trimisă prin ricoşeu către preşedintele Traian Băsescu.

Se apropie alegerile: dacă nu cele pe care o ţară întreagă le aşteaptă, cel puţin cele locale, ceea ce înseamnă că soarta Capitalei este din nou în cumpănă. Dintre lozincile cu care sîntem îmbiaţi, una mi-a atras atenţia. „Noul Bucureşti“ este deviza cu care vor milita candidaţii PDL.

Cum le-a fost lor, colegilor noştri şi studenţilor lor de la Universitatea Chieti-Pescara, cei cu care lucrăm în colaborare, drumul de la Pescara la Bucureşti, nu ştiu. Ştiu însă că de la Bucureşti la Potlogi nu le-a fost uşor; dar nici nouă.

Acesta este titlul provocator al unei restrînse, dar animate dezbateri publice organizate de curînd de către asociaţia Metrucub/Resurse pentru cultură în colaborare cu Librăria Bastilia. Provocator este acel „de ce?“ din titlu. Cum adică de ce să sprijinim cultura?

Aşa îl numeşte In Your Pocket (o publicaţie haioasă, pentru turişti), ediţia de Vilnius, pe regizorul Eimuntas Nekrosius. Articolaşul informativ despre Teatrul Meno Fortas nu uită să menţioneze că instituţia experimentală a fost creată special pentru a i se da pe mînă celebrului regizor lituanian.

Nu demult, m-a amuzat să descopăr nedumerirea unui tînăr, exprimată faţă de nişte oameni mai în vîrstă: „Voi cum reuşeaţi să vă întîlniţi în oraş pe vremea cînd nu erau telefoane mobile?“. Chiar aşa. Cum?

"Progresul a murit, excesul e o virtute. Dar nu-i vorba despre nici unul. E doar marketing. Ifosele lui Rafa şi Roger nu interesează. Sportul e business şi cei doi, care joacă pe apă, pe zgîrie-nori şi în curînd pe Lună, for the goodies of the game, ar trebui să ştie mai bine ca oricine."

Nu am aflat că sînt un împăciuitorist decît foarte tîrziu, în 1958, la 28 de ani, după ce fusese declanşată lupta împotriva împăciuitorismului, conform raportului expus la plenara CC-ului de către secretarul cu „organele“, Nicolae Ceauşescu, eram dat afară din redacţie, încă din 1956,împreună cu Nicola Ţic.

Încheierea mandatului lui Jeffrey Franks a produs un val de bucurie prin media românească. Jivina mormonă care ne-a supt sîngele poporului se cară. Ura! Să sperăm că acela de vine în locul lui va fi un om mai cu Dumnezeu, mai bun cu amărîtul de popor român care e supt vremi.

Dacă, ajuns la o anumită vîrstă, te trezeşti bombănind tot mai des vremurile şi noile generaţii, e bine să ştii că există riscul de a fi preluat în corul străvechi al bătrînilor, care cred, de cînd lumea, că totul se termină cu ei. Capeţi un discurs de bunic, dintre cele care îi exasperează pe nepoţi.

În campania electorală din 2007, Nicolas Sarkozy a spus că va fi „preşedintele Franţei care se scoală devreme“. Suna frumos şi convingător, consilierii care i-au dat ideea şi-au meritat banii: formula era „dincolo de clase sociale“, îi includea şi pe proletari, şi pe antreprenori, şi pe agricultori, în numele eficienţei şi hărniciei.

Se zice că la Bruxelles plouă doar de două ori pe an: din ianuarie în iunie şi din iulie în decembrie. Se zice bine. Plouă mărunt, sînt vreo zece grade la prînz iar vîntul bate constant. Tot constantă este şi pasiunea cu care Comisia Europeană ne livrează planuri de revigorare economică irealizabile.

Întrebaţi despre şansele reale ale României şi Bulgariei de a fi primite în spaţiul Schengen, anumiţi diplomaţi europeni răspundeau direct şi, aparent, fără speranţă pentru noi: „Aşteptaţi să cadă guvernul din Olanda, după aceea, mai vedem!“.

Acest articol a fost scris cu cîteva zile înaintea primului tur al prezidenţialelor franceze, dar, conform calendarului editorial, va fi publicat cu cîteva zile înaintea celui de-al doilea tur al acestor alegeri. În acest moment, un singur lucru e cert: că în turul al II-lea se vor confrunta François Hollande (PS) şi Nicolas Sarkozy (UMP).

Ia să vedem dacă ghiciţi cine a scris aceste adevăruri pe care vi le spun şi eu aicea de cinci ani: „Bucureştii de azi este un oraş cu totul şi cu totul altul decît vechea cetate. Aproape nimic din ceea ce era n-a mai rămas. Ici-colo cîte o biserică; într-un colţ al oraşului modern o clădire în stilul veacului trecut, albă cetăţuie care cuprindea odată multe bogăţii şi îmbielşugată viaţă.