Credinţă şi superstiţie - punctaj vesperal
În genere, românii cred despre ei că sînt o seminţie credincioasă, un popor mai devot decît altele. Cînd vine vorba de ceruri, de solemnităţi cu patrafir şi de proporţiile evlaviei strămoşeşti, afişăm, adesea, o competenţă în plus, o volubilitate de expert. Ne desfătăm cu miracole (îndeobşte spitaliceşti), deschidem vitrina cu mucenici, ne amintim de integritatea religioasă a „vedetelor“ de letopiseţ. Ştefan, bunăoară, era „mare“ şi „sfînt“, Ţepeş combătea feroce păgînimea, Brîncoveanu şi feciorii săi au fost descăpăţînaţi la Istanbul, în urma refuzului prompt de a trece la islam. Ar reieşi de aici că „a fi credincios“ e un subînţeles milenar în spaţiul românesc, o „dotaţie“ etnică, un atu existenţial la-ndemînă. Judecînd după suprafeţe, musteşte plaiul de blagocestivi. Ne facem cruci cu o pavloviană ritmicitate, traficăm intens anafură (în şerveţel) şi apă sfinţită (la bidon), postim (făcînd cu ochiul, înfometaţi, rudelor mai laxe).
În fond, nu putem altfel, iar „bunul român“ e mereu gata să puncteze lămuritor: călcîiele divine miros a Parîng, bisericile noastre sînt „sarea“ Ortodoxiei, pînă şi Necuratul carpatin e mai alert şi mai ofensiv decît demonul limitrof... Numai că, dopaţi cu atîta văzduh şi fezandaţi în grele parfumuri de tămîie, trăim în plină obnubilare, practicînd, cel mai adesea, o formă sau alta de superstiţie. Superstiţia, ca patologie a raportării la sacru, e una din modalităţile cele mai răspîndite de a rata universul, infinit mai complicat, al credinţei.
Înainte de toate, credinciosul e cineva care Îl iubeşte sincer şi Îl caută asiduu pe Dumnezeu. Nu un flaşnetar al Revelaţiei, dar nici un insomniac perplex, ci mai degrabă un neliniştit orientat. Cu alte cuvinte, e vorba de o categorie de oameni ce pariază pe Nevăzut, fără sacrificiul neghiob al discernămîntului. Superstiţiosul, în schimb, pune în circulaţie un absolut contrafăcut şi o epură a Creaţiei ce reproduce, la scară cosmică, profilul unei societăţi totalitare. Zeul acestuia e, de fapt, un binom umoral – mînie-satisfacţie –, iar universul – vasta Lui jurisdicţie. Apoi: pentru credincios, lumea, în împestriţarea ei, e cadrul optim al degroşării de sine, ambientul intermediar al propriului efort spiritual. În concepţia omului superstiţios, realitatea empirică ia chipul unui angrenaj fatidic, în măruntaiele căruia poţi lesne dospi ori capota, în funcţie de rigorisme calendaristice, respectiv – licenţe nesăbuite. De aceea, superstiţiosul cultivă profilaxiile apotropaice şi se administrează în aşa fel încît să nu calce în străchini, să nu indispună pronia, să nu fie neconform. Exponent al unei „religiozităţi captive“ (ar fi spus Czeslaw Milosz), superstiţiosul e actantul (îmbîcsit) al precauţiilor de protocol, al scuipatului în sîn, al literalismului hermeneutic.
Credinciosul creştin – merită să amintim – are mereu în vedere performanţa unei slujiri (imitatio Christi), trăind integral paradoxul smereniei înălţătoare. Omul superstiţiei se comportă aidoma unui lacheu: e slugarnic (pandant al unei egolatrii speriate), gestual, lacom de recompense lumeşti şi fantaste hatîruri postume. E oricînd dispus să firitisească popi, să ţuce moaşte, să finanţeze amplu Biserica pentru a se regăsi, îngroşat, în vreun pomelnic cu sponsori. Şi, bineînţeles, să numere conştiincios abaterile celorlalţi, turpitudinile aproapelui, paiele din ochiul fratelui său.
În fine, omul credinţei îşi trăieşte tensiunea şi acumulările propriului destin spiritual într-o firească discreţie, fără exhibări electorale, fără patetisme „telegenice“. El ştie cît de smintitoare poate fi rampa şi cît de sterilă sufleteşte e cucernicia de paradă. La antipodul credinciosului, superstiţiosul e fudul, histrionic, marţial. Căci mîntuirea lui e algoritmică şi exemplară. Asemenea gratificaţiilor sub dictatori.
