Reality show

Nu sînt decît trei persoane în faţa ghişeului, o să meargă repede. Peste 20 de minute:

– Nu e aici!

– Dar unde?

– Alături.

– Păi aici scrie mesagerie!

– Aveţi un colet mai special...

– E o carte!

– O fi mai specială...

Între timp, la ghişeul de alături s-au adunat patru persoane.

– Lipsesc două minuţele, anunţă tanti din spatele ghişeului şi pleacă.

Trece un sfert de oră.

– Vin imediat! aud eu iarăşi şi dau să mă enervez. Dar e o tanti de la alt ghişeu, aşa că răsuflu uşurat. Du-i, Doamne, la Ploieşti!...

Îmi vine rîndul:

– Bună ziua!

– Da...

– Am un colet, anunţ eu şi întind avizul şi buletinul.

– Nu-i al dumneavoastră, îmi întinde tanti avizul înapoi şi dă să se întoarcă spre următorul client.

– Nu, e al fiului meu, care nu este în ţară. Uitaţi, aici am certificatul lui de naştere şi o copie după buletin.

Tanti se uită la certificat, se uită la buletinul meu, se uită iar la aviz:

– Nici măcar nu staţi la aceeaşi adresă! îmi împinge iarăşi tanti hîrtiile pe sub geam.

– Are 36 de ani, fiu’meu, la vîrsta asta se mai întîmplă să nu mai stai cu părinţii! încep eu să mă enervez.

– Mda, mă rog... acceptă tanti, îmi ia avizul şi începe să caute.

Peste cinci minute:

– N-aveţi nici un colet! mă anunţă tanti şi se uită la următorul client.

– Ba am! mă încăpăţînez eu. – N-auziţi că n-aveţi? se răsteşte tanti.

– Şi avizul ăsta din mîna dumneavoastră ce e? E de la poşta asta?

– Da’, dar...

– Eu sînt eu? îi flutur enervat buletinul prin faţa ochilor.

– Nu mă luaţi aşa...

– Dar cum?

– O să mai caut o dată... Lenuţo, unde e scara?

Lenuţa aduce o scară şi tanti se ridică oftînd de pe scaun. Sprijină scara de un perete şi se urcă, oftînd tot mai apăsat, pînă la un raft, cu nişte catastife cartonate legate cu sfoară. Alege unul, coboară, se aşază iarăşi la ghişeu şi începe să desfacă sfoara:

– Cine dracu’ a legat sfoara asta aşa? Lenuţo, adă un cuţit! Lenuţa aduce un cuţit şi tanti taie nervoasă sfoara. Un strat gros de praf se ridică agale şi pluteşte leneş în lumina chioară din încăpere.

Peste alte zece minute:

– Nu e! mă anunţă tanti, închide cu zgomot catastiful şi se uită din nou la următorul client.

– Haideţi, dom’le, nu vedeţi că nu e? mă apostrofează clientul, vrînd să se bage la ghişeu în locul meu.

– Ba e! mă încăpăţînez eu.

– Dacă mata ai timp de pierdut, noi n-avem, sîntem oameni ai muncii! se răsteşte la mine un pensionar din capul cozii, îndemnînd la răzmeriţă.

– Eu d-aicea nu plec acasă fără coletul meu! mă înfoi eu, revoluţionar.

– Lipsesc două minuţele!, se scoală tanti de pe scaun şi ne lasă pe toţi baltă.

Fără obiectul muncii, pensionarul revoltat din capul cozii propune de data asta o alianţă împotriva Poştei Române.

Peste zece minute tanti se întoarce împreună cu o altă tanti, cu taior roz şi coc decolorat:

– Cum ziceţi că vă cheamă? mi se adresează ea pe un ton glacial.

– Vintilă Mihăilescu, îi zîmbesc eu, cu o speranţă în glas.

– Vintilă sau Mihăilescu?

– Păi, şi Vintilă, şi Mihăilescu...

– Care e numele de familie?

– Mihăilescu...

– Şi atunci Vintilă ce e? îşi clatină şefa cocul în direcţia mea.

– Prenumele...

– N-am mai auzit aşa ceva! Caută, fată, la V, ţi-am spus că eşti proastă!

– Da, şefa...

Peste trei minute:

– Ăsta e? îmi întinde tanti un pacheţel mic, cu o carte în el.

– Da, mulţumesc! răsuflu eu uşurat.

– Domnu’, altă dată să vorbiţi mai clar, că sîntem şi noi oameni...

Pentru cine este amator de un reality show comunist, îi pot oferi adresa poştei cu pricina. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.