Ce ne-au mai făcut neocolonialiştii de la FMI
Încheierea mandatului lui Jeffrey Franks a produs un val de bucurie prin media românească. Jivina mormonă care ne-a supt sîngele poporului se cară. Ura! Să sperăm că acela de vine în locul lui va fi un om mai cu Dumnezeu, mai bun cu amărîtul de popor român care e supt vremi. Şi oricum ar fi înlocuitorul, e cazul să scăpăm urgent de sub jugul FMI, să fim şi noi stăpîni la noi acasă. Aici stînga şi dreapta naţionalistă se pupă galeş pe idei.
Ei, în acest dans tribal în jurul vetrei naţionale, supun atenţiei dvs. două studii de caz. Aşa cum le-am înţeles vorbind cu nişte oameni conectaţi la discuţii.
Studiu de caz 1: medicamentele.
După cum probabil veţi fi aflat, avem o mare gaură la bugetul sănătăţii. În acelaşi timp subvenţionăm medicamente. Foarte bine, o politică normală. Cred că mai putem cădea de acord totuşi că e la fel de normal să ştii clar cît subvenţionezi medicamentele, care medicamente, de ce e fiecare dintre ele subvenţionat. Corect? Bon. Cum face ministerul listele de medicamente? Are nişte specialişti. Medici. Mari profesori universitari, cei mai cei din fiecare ramură a medicinei. Aceşti guru aprobă listele de medicamente care trebuie subvenţionate. Cînd rămîne fără bani (şi rămîne în fiecare an), Casa de Asigurări zbiară la guvern. Uneori, presa zbiară şi ea la guvernul criminal care îi lasă pe bolnavi fără medicamente. Aţi înţeles ideea şi sistemul.
Acum intră în scenă neocolonialiştii de la FMI. Domnilor români, e deficit mare la Sănătate, nu puteţi încasa puţin şi cheltui mult. Ce să facă, onor guvernul? De fapt, aici e o chestie de proprietate. Banii sînt la Casa de Asigurări, dar decizia la Minister. Astea două nu se înţeleg din principiu. Principiul de care vorbesc este simplu în birocraţia românească: dacă două instituţii pot avea un conflict, atunci vor avea acel conflict. Pentru că pot. Deci, Ministerului nu îi pasă de banii Casei. Casa nu poate intra pe listă, că e treaba Ministerului. Le-a venit ideea să facă un audit extern: să vină unii de afară să vadă ce e cu medicamentele. Că nu se mai schimbase nimic pe listele de medicamente de ani buni, doar nu ne puteam aştepta de la marii guru din comisii să facă treaba pentru care fuseseră numiţi în comisii, nu?
De voie, de nevoie, se pune de un studiu. Se comandă la nişte britanici care cu asta se ocupă în ţara lor, evaluează politici de sănătate (englezii ăştia sînt bolnavi la cap cu evaluările. Noi ştim mereu care e problema – guvernul; şi ştim şi soluţia – mai mulţi bani de la guvern. Şi nu avem nevoie de evaluări pentru asta). Aşa... şi fac englezii respectivi un studiu. Găsesc pe liste nişte medicamente de tot rîsul. De pildă, statul român cheltuie anual 18 milioane de euro pe un medicament numit Ginkgo-Biloba. Un fel de chestie din plante care e ca apa sfinţită: nici nu ajută, nici nu strică. Asta deşi încă de pe vremea lui Adrian Năstase a fost un scandal cu povestea asta, de ditamai premierul s-a enervat pe Ginkgo-Biloba şi a zis că risipim bani pe medicamente cu nume de discotecă. Mai ţineţi minte scandalul respectiv? Da, nu s-a întîmplat nimic, tot e pe listă. Faceţi dvs. o înmulţire: 18 milioane euro x cîţi ani au trecut de cînd era Năstase premier. Domnii guru în medicină din comisii nu s-au urnit să scoată Ginkgo-Biloba de pe listă, în toţi aceşti ani.
Şi aşa au luat englezii la mînă medicamentele compensate şi au ajuns la concluzia că risipim aiurea o grămadă de bani. Biloba era doar un exemplu. Şi totuşi, care e problema? Avem un mecanism. Avem nişte comisii, nişte guru. Cum de nu putem noi ca stat să luăm în opt ani o decizie simplă de a scoate un medicament de pe o listă? De ce trebuie să ne întrebe FMI de Sănătate şi să chemăm nişte englezi să ia lista la puricat? Mă gîndesc eu că problema e tocmai că ne bazăm pe nişte guru din nişte comisii. De ce nu revizuiesc listele? Hai, dom’le, e sub nivelul lor. Ei sînt profesori universitari. În general, nu e politicos să le ceri profesorilor universitari români să presteze munca pentru care îi plăteşti. E sub nivelul lor. Plus că de ce să-i supere pe prietenii lor de la firmele de medicamente care îi plimbă la congrese?
Englezii respectivi predau deci în ianuarie raportul la Minister. Ministerul zice: da, bine, mersi. Şi îl bagă la sertar. Peste două luni, se află în presă despre el, se scrie, iar scandal cu Biloba. Iar se apropie vizita ălora de la FMI. Şi se ia în fine o decizie.
Studiu de caz 2: „băieţii deştepţi“ din energie.
Aţi auzit probabil de ei. Chiar preşedintele Băsescu însuşi i-a poreclit aşa. Ei, cumva, cumva în mod misterios, deşi preşedintele Băsescu însuşi se luptă de şapte ani cu „băieţii deştepţi“, deşi are de mai mulţi ani guverne ale lui la care dă ordine, ei bine, cumva, cumva, zic, contractele cu „băieţii deştepţi“ continuau.
Şi iar vine neocolonialistul mormon de la FMI. Şi acum urmează o dramatizare cu iz autentic, recreată de mine după ce am auzit de la alţii. Deci, FMI: dom’le, dar companiile astea de stat aproape monopoliste de ce au profituri atît de mici, statul român pierde bani de acolo. Dom’le – zice demnitarul român incoruptibil din zona energie –, companiile alea de stat sînt pe profit, ce aveţi cu ele? Pe profit, monşer, dar una e să intre la buget un profit de 10 lei şi alta e să intre un profit de 100 de ei, nu? Practic, pierdeţi 90 de lei pentru că daţi contracte preferenţiale. Ia faceţi dvs. o revizuire!
Şi se apucă statul român de revizuit. Se face o comisie comună între Ministerul Economiei şi Ministerul Justiţiei. Se face un raport al comisiei. Raportul este secret, cum altfel? Vine iar FMI. Deci, cum e cu contractele alea? Nenică, am făcut comisie comună, s-a rezolvat: nu se poate. Neocolonialistul a cerut raportul, guvernul s-a obligat că îl dă, dar pînă la urmă nu a primit nimic, decît afirmaţii cum că se ocupă ei – să stea fără grijă –, dar mai degrabă nu de încetarea contractelor şi publicarea lor, ci de renegociere.
Iar îşi dă neocolonialistul de la FMI ochii peste cap. Păi, de ce? Păi, sînt contracte comerciale, sînt secrete, sînt cu clauză, nu putem. Moment în care acela de la FMI se enervează: auzi, coane, hai să vorbim pe bune, că acum deja ne ştim unii pe alţii. Uite cum stă treaba. Noi ştim că băieţii ăştia deştepţi nu au nevoie să fie foarte deştepţi de fapt, pentru că sînt amicii voştri, că doar le daţi contractele astea pe sub masă, la crîşmă. Deci, nu-mi spune că v-a apucat acum brusc legalismul şi numai cînd e vorba să le tăiaţi ploconul. Aşa cum i-aţi chemat pe amici să le daţi contractele, faceţi bine de chemaţi-i şi puneţi-i să anuleze contractele.
Moment în care onor statul român face ochii mari: băi, ăsta e nebun, vorbeşte serios. S-au mai gîndit puţin şi au zis: nu le tăiem contractele amicilor, dar facem altceva, invocăm o clauză de forţă majoră şi nu le mai dăm energie. Temporar, aşa. Măcar pînă scăpăm de nebunul de la FMI. Şi aşa au făcut. Şi, ca să vedeţi chestie, numai ce e pe terminate mandatul nebunului că citesc ştire pe HotNews: statul român se gîndeşte să nu mai invoce clauza de forţă majoră. Gata, ce atîta forţă majoră, înapoi la situaţia obişnuită.
Trebuie să repet un disclaimer: dialogurile de mai sus sînt dramatizări jurnalistice, nu implică personajele reale pomenite, şi trebuie tratate ca atare. Răspund însă pentru autenticitatea faptelor.
Concluzie: ce înţelegem noi din aceste cazuri? Care e problema de fond? O fi suveranitatea naţională cum zice dreapta naţionalistă? O fi viziunea îngust monetaristă a FMI, cum zice stînga cu moaţe intelectuale? Prostii. Din partea mea: domnu’ urmaşu lu’ Jeffrey Franks, vă rog frumos să fiţi un neocolonialist hapsîn. Mulţumim frumos.
