Cum am înţeles că am îmbătrînit
Ştiu să joc baschet foarte bine. Am jucat în adolescenţă cu pasiune, iar mintea mea nu a încetat nici o clipă de atunci încoace să gîndească la acest joc formidabil – spectaculos şi subtil în acelaşi timp. Cred că e jocul cel mai omenesc dintre toate. Pe de o parte, solicită tot ce e mai frumos în om: detenta, viteza, îndemînarea în mînuirea mingii, reacţia reflexă, dar şi imaginaţia, spiritul de echipă, anduranţa psihică. Pe de altă parte, mi se pare cel mai estetic dintre toate jocurile: jucătorul de baschet plutind spre coş este o imagine inegalabilă, după cum atitudinea longilină pe care acest sport o imprimă practicanţilor este o formă de subliniere a potenţialului de splendoare din alcătuirea noastră anatomică. Urmăresc meciurile de baschet – mai ales cele din NBA – cu implicare şi detectez imediat în jur cu mare plăcere eleganţa elastică a atitudinii corporale a cuiva care a practicat îndelung şi serios acest sport.
Dar anii au trecut şi aşa se face că nu am mai jucat de, precis, 21 de ani, iar un antrenament adevărat nu am mai făcut de vreo 25 de ani. Am răspuns cu entuziasm unei invitaţii de a juca un meci de baschet, zilele trecute. Nu am mai fost invitat să joc baschet de mulţi ani, din cealaltă viaţă aş putea spune. Acum, sînt invitat să vorbesc în cele mai felurite împrejurări despre politică şi, rar, să mai scriu ici-colo despre altceva. Dar să joc baschet, nu am mai fost invitat de mult, mult timp. Ciudat, nimeni nu pare a vedea în mine un jucător de baschet, ci un trăncănitor politic sau, în cel mai bun caz, un om de opinie. Aşadar, am acceptat cu entuziasm să joc baschet, acum cîteva zile. Mai întîi, partea plăcută: am constatat că, mental, totul e încă acolo. Văd jocul, am încă o anumită memorie cinetică care mă ajută să mă plasez şi să reacţionez, ştiu instantaneu care e cea mai bună soluţie pentru fiecare situaţie de joc. Apoi, partea melancolică: corpul este, acum, altul. Muşchii sînt mai firavi, iar greutatea e mai mare. Mă deplasez în teren cu greutate şi efortul cerut pentru fiecare săritură este infinit mai mare pentru rezultate infinit mai mici decît ceea ce îmi amintesc bine că puteam face.
La un moment dat, în dinamica fazei de la mijlocul terenului, totul s-a petrecut într-o mică fracţiune de secundă. Am văzut mingea sărind în spatele extremei adverse după ce coechipierul meu, cu un gest abil, i-a întrerupt driblingul. Adversarul a făcut o piruetă rapidă, s-a interpus între coechipierul meu şi minge şi a reluat controlul. Dar în acel interval mic, cînd era încă cu spatele la minge şi nu mai avea cum să o controleze, aş fi putut chiar eu să sar şi să preiau mingea. Am văzut asta, de la o distanţă mai mică de doi metri. Creierul mi-a dat comanda instantaneu: „Du-te!“. Nu m-am dus. Corpul, greoi, nu a ascultat. Imediat ce oportunitatea s-a sfîrşit, creierul meu mi-a spus: „Acum 25 de ani, la distanţa asta, săreai şi luai mingea fără probleme“.
Cîteva minute mai tîrziu, rămăsesem singurul apărător în faţa unui contraatac al adversarilor. Trei contra mea. Au avansat aproape de coş şi cel care conducea mingea era chiar în faţa mea. Am intuit, din felul în care dribla mingea şi din direcţia în care privea, că va pasa celui din dreapta şi am ştiut imediat că unghiul şi viteza de deplasare a atacanţilor adverşi vor impune pasei o viteză care va permite interceptarea. Din nou creierul mi-a dat comanda: „Du-te la intercepţie!“. Imediat, atacantul a pasat exact acolo şi exact cu viteza cu care anticipasem. Am încercat să opresc avansul meu cu spatele spre propriul coş şi să sprintez în faţă, spre a întîlni traiectoria pasei. Nu am reuşit decît să încetinesc avansul cu spatele şi să mă opresc, în cele din urmă, privind în sus, cum mingea trece prin plasa inelului.
Alte minute mai tîrziu, am putut anticipa că o aruncare la coş a adversarilor va fi recuperată de coechipierii mei, m-am văzut imediat într-o poziţie avansată şi am început să alerg spre coşul advers, împotriva cursului jocului. Am ajuns aproape de căciula adversă şi eram acolo cu desăvîrşire singur. Faza a evoluat cum anticipasem. Mingea a fost recuperată de echipa mea, cel care a recuperat a ridicat privirea, m-a văzut şi a pasat lung şi puternic. Traiectoria mingii şi viteza ei spre mine mi-au trezit amintirea unei geometrii de mult uitate şi am alergat uşor la întîlnire cu pasa. Doar că acea experienţă a mea se referea la un alt corp. Tot al meu, dar de atunci. Mai uşor, mai antrenat, mai versatil. Am sărit să prind mingea cînd am ştiut că trebuie să sar, dar săritura mea a fost mult prea joasă şi prea tîrzie. Am glumit cu mine însumi, spunîndu-mi că s-a modificat forţa de gravitaţie de cînd nu am mai jucat baschet.
În singurătatea vestiarului, după meciul pe care, în cele din urmă, echipa mea l-a cîştigat şi datorită celor cîteva coşuri marcate de mine, mi-am spus că am ajuns la momentul la care mintea mea produce cinetic mai repede decît corpul meu poate. Suprapunerea dintre gîndire şi acţiunea fizică este, acum, tot mai greu de realizat. În tinereţe, gîndul are imediată corporalitate, gîndul produce reacţie fizică instantaneu. Concomitenţa dintre gîndire şi acţiune este, cred, atributul fundamental al tinereţii. Odată ce gîndul se autonomizează faţă de acţiunea fizică, îmbătrînim. Mai tîrziu în viaţă, gîndul devine autonom, tot mai abstract şi, în final, după ce dă comanda corpului, are chiar timpul să constate – disperat sau ironic, după caz – că trupul nu se urneşte. Această nouă situaţie se cheamă, cred, bătrîneţe. Să fie primită!
