Sub covorul finalei

Mai toată lumea a lăudat ceea ce s-a întîmplat la Bucureşti cu ocazia finalei Europa League. Stadionul era oricum frumos, meciul s-a dovedit pe cît de aprins pe atît de spectaculos, iar publicul a fost civilizat şi entuziast. Nu mă îndoiesc că, şi din punct de vedere al organizării, foarte multe lucruri au fost bine făcute. Nu puteau lipsi însă nici vechile metehne care se pare că, ori de cîte ori România găzduieşte un asemenea eveniment internaţional, ies la iveală precum năravul neamului prost.

Trec repede peste întrebările-clişeu adresate suportertilor spanioli de către jurnalişti „cum vă place Bucureştiul?“ şi peste răspunsurile extreme, de genul „în următorul concediu voi veni la Bucureşti cu întreaga familie“ sau „imaginea mea despre România e aceea a unei ţări din lumea a treia“ – răspunsuri selectate după mintea aceloraşi jurnalişti (oricum, cînd ai în faţă 30 de mii de suporteri, poţi găsi absolut orice răspuns imaginabil).

Dar un prim semnal de alarmă că şi autorităţile erau pe cale să cadă în capcana excesului de zel, care le e specifică în asemenea situaţii, a fost cînd primarul Oprescu a cerut Ministerului Educaţiei să întrerupă şcolile din Capitală în ziua meciului, pe motiv de degrevare a traficului rutier. Nu era prea clar cum putea o şcoală deschisă dimineaţa în Drumul Taberei ori în Berceni să încurce traficul de seară din jurul stadionului aflat în cealaltă parte a oraşului. Te puteai gîndi doar că, pentru a fi mai uşor de aplicat, o regulă trebuie dată pentru toată lumea, mai ales într-o ţară cu mult har pentru bulibăşeli. Era poate prea complicat să se aplice o schemă prin care unii elevi să poată intra la clasă, şi alţii – nu. Unora dintre organizatori le-o fi trecut prin cap şi că o nouă zi liberă pentru şcolari n-ar putea să strice, în perspectiva apropiatelor alegeri locale, chiar dacă elevii nu votează. Ca şi la bursele de merit pentru elevi plătite de primării tocmai în lunile dinaintea alegerilor locale, fericirea elevilor se transferă şi asupra părinţilor votanţi. Numai că, în ziua meciului, părinţii n-au avut liber iar copiii n-au prea ştiut ce să facă în ziua liberă venită pe nepusă masă.

În sfîrşit, poate nu e rău ca în aglomeratul nostru oraş să mai apară şi cîte o zi de respiro. Doar că lipsa deplasărilor la şcoală a fost compensată cu vîrf şi îndesat de blocarea străzilor din jurul stadionului care, încă de la primele ore ale dimineţii, a congestionat traficul dintr-o bună parte a oraşului. La ora 8, vajnicii poliţişti locali au descins pe străzile din cartier (fie ele şi la mai bine de un kilometru de stadion), cu importanta misiune de a instala garduri de metal sau de a-şi pune maşinile de-a curmezişul străzilor, transformînd un cartier întreg într-o zonă interzisă circulaţiei, cu mai bine de 12 ore înainte de începerea marelui meci. Poliţiştii fluierau şi se agitau exact ca pe vremea în care „nea Nicu“ făcea vizite de lucru. Au creat un adevărat haos, scoţîndu-i pe şoferi din răbdări. În ăst timp, la televizor, un comandant al poliţiei le cerea cu seninătate oamenilor să fie mai toleranţi în trafic. În schimb, acolo unde poate chiar ar fi fost nevoie de măsuri excepţionale, adică pe aeroportul din Otopeni, se pare că lucrurile n-au mers prea bine. După meci, mii de suporteri au aşteptat cu orele (unii toată noaptea) într-o mare înghesuială. Să ne aducem aminte că am mai fi putut avea un aeroport la dispoziţie, dacă n-ar fi fost închis (din motive imobiliare!?)?

Însă, dincolo de faptul că oricum sîntem ţara unui singur aeroport şi a unui singur stadion, întrebarea care se pune este şi de ce nu s-au luat aceleaşi măsuri şi la meciul de anul trecut dintre Steaua şi AEK Larnaca, cînd, pe aceeaşi unică Arenă Naţională, s-au adunat în total 49 de mii de spectatori, cu doar 3000 mai puţini decît la finala Europa League. Şi n-am auzit să fi fost probleme atunci.

Ei bine, spre deosebire de acel meci, finala Europa League a activat vechea noastră obsesie provincială a imaginii. Adică, nu cumva să vadă străinii la televizor ori spaniolii la faţa locului, ba chiar însuşi prinţul lor moştenitor, ceva mizerie prin sufrageria noastră. Iar puradeii ăştia ai noştri (propriii cetăţeni) care vor să se zbînţuie pe lîngă „camera cea bună“ (noul stadion), trebuie plesniţi peste ceafă şi fluieraţi să nu care cumva să strice ordinea şi curăţenia în care vrem să-i primim pe înalţii oaspeţi. Şi încă ceva. Cu cîteva zile înainte de meci, pe unele străzi din jurul stadionului s-a turnat asfalt. Asta pentru că „la noi în sat“, asfaltul se foloseşte pe post de covor roşu. Trebuie să te lauzi că îl ai cînd vin oaspeţii (fie ei suporteri de fotbal sau Papa de la Roma). Nu are nici o importanţă că a doua zi e plin de gropi. Asfaltul nu e nicidecum ceva peren, e doar un înveliş. Şi nu pentru maşini, ci pentru oaspeţi.