De ce sînt grecii nişte norocoşi

Privind spre istoria recentă, putem să spunem că, în multe privinţe, grecii au fost mai norocoşi decît noi – deşi, într-un anumit fel, nu toţi dintre ei şi-au dorit să fie aşa.

La sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, de exemplu, spre norocul lor, au căzut de partea bună a liniei de demarcaţie. Cu toate acestea, atunci erau mai mulţi greci dornici de a experimenta sistemul comunist decît erau români. Dar nu acest argument a contat în împărţirea Europei. În 1981, Grecia devenea membru al Comunităţii Economice Europene. Noi, în schimb, ne pregăteam să intrăm în teribilul deceniu al paranoiei ceauşiste – ne pregăteam este un fel de-a spune, fiindcă puţini dintre români îşi puteau imagina atunci ce avea să-i aştepte.

Spre deosebire de noi, grecilor nu le-a fost atît de greu să se racordeze la Europa libertăţilor. Democraţia revenise de-abia de şapte ani, dar, pe de o parte, structurile economice nu fuseseră bulversate; oricum, nu în măsura în care comunismul o făcuse în Europa Centrală şi de Est şi mai cu seamă în România. Cît despre elite, cu toate frămîntările Greciei postbelice – război civil, dictatură militară –, acestea avuseseră de suferit incomparabil mai puţine daune decît fusese cazul la noi.

Nici „standardele europene“ nu erau atît de ridicate precum azi, cel puţin nu în materie de practici politice. Astăzi, de exemplu, ar fi imposibil ca o ţară să adere avînd standarde în privinţa minorităţilor similare cu ale Greciei. Ce să mai spunem despre menţionarea religiei în cartea de identitate, practică la care s-a renunţat cu greu, de-abia la începutul anilor 2000, şi nu fără o opoziţie înverşunată a Bisericii Ortodoxe.

Cînd Grecia a aderat la Spaţiul Schengen, în 1992, nimănui nu-i putea trece prin cap să lege acest pas de problema luptei împotriva corupţiei. Această legătură avea să fie inventată mult mai tîrziu. În fine, cînd România ieşea buimăcită din deceniul dur al tranziţiei de după deceniul paranoiei ceauşiste şi începea negocierile de aderare la Uniunea Europeană, Grecia număra deja douăzeci de ani de foloase trase de pe urma statutului de membru.

Ceea ce la noi a fost doar perioada de şase-şapte ani a „creditului doar cu buletinul“, la ei au însemnat peste două decenii de relaxare pe seama stabilităţii europene. Contează toate aceste lucruri acum, cînd stabilitatea Greciei atîrnă de un fir de păr, şi un derapaj politico-financiar ameninţă întreaga construcţie europeană? S-ar putea să conteze mai mult decît credem.

Dincolo de aspectele financiare, Grecia rămîne o miză politică în sine şi nimeni nu are vreun interes să lase de izbelişte acest minunat colţ mediteranean. Locuri frumoase pentru petrecut vacanţele mai sînt în Europa cu duiumul. Altceva îngrijorează: Grecia este astăzi poarta principală de intrare a imigranţilor africani şi asiatici pe continentul european. „Graniţa“ insulară a Greciei este dificil de ţinut şi în vremuri economice bune, darămite pe timp de criză. Grecia are nevoie de ajutorul partenerilor europeni, pentru a putea fi de ajutor la rîndul ei Europei, în a controla valul imigraţionist. Iar în plin haos politic şi financiar, o asemenea misiune ar fi de-a dreptul imposibilă.

Apoi, Grecia, cu toate problemele ei, a fost ani de-a rîndul exemplul, să-i zicem, de succes al integrării în „Europa occidentală“ a lumii balcanice şi ortodoxe. Un eşec – însemnînd decuplarea Greciei de la zona euro şi un statut incert, de membru al Uniunii pus pe coji de nucă – va fi o pildă proastă pentru toată regiunea.

România şi Bulgaria au făcut eforturi mari pentru a căpăta statutul de membri, iar acum acceptă cu greu ţinerea la uşa Spaţiului Schengen. Pentru a putea adera, Croaţia i-a predat Tribunalului de la Haga pe cei acuzaţi de crime de război, mişcare riscantă din punct de vedere politic, într-o ţară în care aceştia sînt văzuţi de o mare parte a populaţiei drept eroi naţionali. Serbia a înghiţit cu noduri recunoaşterea existenţei unei provincii Kosovo (cu celebrul asterisc), numai pentru a dobîndi statutul de candidat. Pacificarea Balcanilor, închiderea rănilor războiului, renunţarea de către micile naţiuni la visurile lor de a deveni „mari“ – ceea ce presupune unul sau mai mulţi vecini „mici“ –, toate acestea au fost posibile fiindcă regiunea a avut în faţă un proiect european al păcii, stabilităţii şi bunăstării.

Un eşec al Greciei va sufla în pînzele tuturor forţelor politice din Balcani, care se opun integrării şi mizează pe cărţile naţionalismului şi ale „măririi“. Adăugaţi aici factorul extern – Rusia, cu forţe noi după reîncoronarea ţarului Putin, dar şi Turcia, în plină expansiune economică, vor încerca la rîndu-le să ofere alternativă unor mici naţiuni deziluzionate.

Chestiunea Greciei nu este doar una de finanţe – falimentul financiar atrage deja catastrofa politică şi înseamnă ameninţarea unui cataclism pentru viitorul strategic al Europei. Este greu de spus cît înţeleg grecii din miza acestui joc, dar probabil că europenii înţeleg mai mult.

Acum aproape o sută de ani, un tînăr naţionalist din Sarajevo comitea celebrul asasinat împotriva prinţului moştenitor al Austriei, dînd semnalul unei confruntări pentru care sistemele de alianţe europene erau deja pregătite. De atunci se spune că Balcanii sînt butoiul cu pulbere al Europei – dar se ştie şi că fitilul merge pînă departe, în cancelariile marilor puteri.

Dacă Europa va arăta că a învăţat ceva din propria istorie, grecii s-ar putea să fie norocoşi şi de data asta. Mai trebuie doar ca şi ei să vrea – în momentul scrierii acestor rînduri, la Atena, negocierile bizantine în vederea constituirii unui guvern erau în plină desfăşurare.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni economice la The Money Channel.