Divina calomnie

Săptămîna trecută, taman cînd mă luase valul poveştii, a trebuit s-o-nchei, pentru că nu mai aveam spaţiu. În loc să spun ce aveam de spus despre spectacolul cu Divina Comedie, în regia lui Eimuntas Nekrosius, pe scena de la National Drama Theater, la Vilnius, am făcut o lungă introducere. Adică o lămurire foarte necesară, cred, asupra atmosferei intelectuale în care s-ar judeca, la noi, un asemenea spectacol, dar şi asupra situaţiei culturale din care vine spectacolul pomenit. Şi tocmai cînd mă pregăteam să iau aer, pentru că ajunsesem la cestiune, constatam că nu mai aveam suficient loc să dau glas acelei guri. Prin urmare, revin acum.

Spectacolul lui Nekrosius după textul lui Dante e o foarte lungă şi minuţioasă analiză de text. Ca orice trăitor sensibil al acestei lumi, şi cunoscutul regizor lituanian s-a prăbuşit de entuziasm la poalele munţilor de admiraţie pentru versul dantesc. Dar dincolo de grija pentru rostirea minunatelor cuvinte măiastru înlănţuite de autorul lor, Nekrosius pune în scenă şi lecţia de anatomie a disecţiei, a hermeneutizării marelui text. E un proces la vedere, fără prea multe altare de interpretare ascunse privirii. După cum povesteam şi săptămîna trecută, întregul spectacol se desfăşoară sub semnul prezenţei scenice – cît se poate de concretă – a două volume, două exemplare ale Divinei Comedii. Cărţile conţin semne de carte, stickere multicolore, pasaje marcate. Întreaga incursiune de cinci ore în lumea creată de Dante se face, prin urmare, pe text. Muzica, în valuri succesive, fie live, la un pian plasat în adîncul scenei, fie înregistrată, lipeşte analiza textuală de povestea însăşi. La noi, poate, unii ar strîmba din nas la inundaţia muzicală în care se scaldă spectacolul. Dar ea e o parte asumată a esteticii teatrale, a mărcii personale pe care o propune regizorul. Alături de muzica omniprezentă, elementele coregrafice din mişcarea actorilor şi înlănţuirile de imagini scenice ingenioase şi spectaculoase vin să completeze regia la vedere, stilul discursului afişat al lui Nekrosius.

Infernul şi Purgatoriul ocupă mai tot spectacolul. Întîlnirea lui Dante cu contemporanii sau cu iluştrii înaintaşi e schingiuită de imposibilitatea ieşirii din caricatura moravurilor, a eternei lipse de graniţă între impostură şi genialitate, a micimii ascunse sub poleiala breslei creatorilor. Iar Biserica e moţul acestei lumi defecte, ridicînd frivolitatea la rang de normă care vrea să se caţere aproape fizic la ceruri, în căutarea salvării. La Vilnius, în sala de spectacol, unii spectatori s-au foit un pic pe scaune, incomodaţi de proporţiile caricaturii. Parcă anticipînd acest fel de reacţie, Nekrosius a plusat enorm la acest capitol, „calomniind“ divin, din spatele textului lui Dante.

Uneori, o povestitoare ţine firul acţiunii citind direct din carte. Însă citirea nu e nici în lituaniană, nici în italiană. Ci într-un amestec al celor două limbi. Cuvinte şi fraze lipite în joacă nasc un idiom nou. O curgere de text ale cărui sensuri se găsesc în muzică, nu în limbă. Frumuseţea neasemuită a versului dantesc primeşte o reverenţă rară, prin plămădirea unei limbi noi, care duce povestea, mult dincolo de logica unei naraţiuni, în Paradisul muzicii limbii. Nu muzicalitatea e miza acestei invenţii. Ci muzica pură a cuvintelor din două limbi, chemate la adunare într-un text care cîntă ideea de limbă, ridicarea semnificaţiilor cuvintelor la rang de text suprem din care rămîne doar lumina muzicii. Exact în aceeaşi măsură, idiomul bilingv al povestitoarei poate coborî interpretarea, de la altitudinea izbăvitoare a Paradisului limbii transformate în muzică, în întunericul infernal al neputinţei traducerii. Întocmai cum noua limbă plăsmuită de Nekrosius ar putea cînta imnul divin al împletirii limbilor în muzica supremă, la fel de bine poate exprima conştiinţa sfîşietoare a imposibilităţii traducerii, a prăbuşirii textului în cîntare, într-un spectacol al muzicii cuvintelor, în care fluenţa şi melodia, ca nişte buruieni nobile, umbresc şi omoară definitiv sensul.

În liniile de forţă ale unei continue ambiguităţi de acest fel se desfăşoară întreaga viziune scenică a Divinei Comedii. Totul e caricatural şi serios în acelaşi timp. Dante şi Virgiliu sînt în aceeaşi măsură două maimuţăreli şi două căutări pline de suferinţă ale adevărului de dincolo de lumea ştiută. Infernul şi Purgatoriul sînt, la fel de bine, cutremurătoare lumi posibile, dar şi construcţii ieftine care prelungesc, dincolo de viaţă, mizeria şi nimicnicia lumii dintotdeauna. La un moment dat, în această căutare tragicomică, Dante suflă în mîna, în capul, în corpul Beatricei, pe care o transformă într-un instrument muzical. E un moment fabulos în care toată lipsa de posibilitate a exprimării nici nu se divinizează prin suferinţă, dar nici nu se prăbuşeşte în întuneric, ci, pur şi simplu, se mută în muzică.

Actorii trupei de la Teatrul Meno Fortas, împreună cu un consistent grup de studenţi ai Conservatorului de la Vilnius vin, parcă, din altă lume. E absolut incredibil felul în care rostesc, se mişcă, umplu spaţiul, cîntă, dau carne unui spectacol uşor sufocant pe alocuri, dar foarte ingenios în găsirea soluţiilor şi în ieşirea de sub greutatea marelui text. Calitatea excepţională a actorilor e cheia subtilă care porneşte motorul acestei viziuni a Divinei Comedii. Felul lor de participare, de investire, de înţelegere a ceea ce au de făcut, de contopire în lumea spectacolului sînt, toate, memorabile. Îndărătul acestui tip de performanţă se întrezăreşte soliditatea unei şcoli în care pregătirea vocală, pregătirea fizică, dansul, elementele din definiţia artei actorului sînt luate extrem de serios. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.