"Reconfigurare traseu"

Nu demult, m-a amuzat să descopăr nedumerirea unui tînăr, exprimată faţă de nişte oameni mai în vîrstă: „Voi cum reuşeaţi să vă întîlniţi în oraş pe vremea cînd nu erau telefoane mobile?“. Chiar aşa. Cum?

Mi-am adus aminte că, atunci cînd au apărut calculatoarele electronice (cele de buzunar cu care se făceau calcule de bază), mulţi s-au temut că, de vreme ce noul instrument, care era deja la îndemîna oricui, dădea rezultate instantanee, nimeni nu va mai învăţa tabla înmulţirii sau a împărţirii; că noile generaţii se vor înstrăina chiar şi de elementara logică a unei înmulţiri, că nu vor mai şti să gîndească nimic cu propriul cap şi că vor deveni complet dependenţi de tehnologie. Problema apare de fiecare dată cînd se inventează noi aparate menite să simplifice viaţa omului. Unele obiceiuri devin desuete, unele abilităţi par să nu mai fie neapărat necesare, dar e evident că nimănui nu-i strică să ştie cum se fac înmulţirile sau împărţirile, cu pixul, pe hîrtie. În general, indivizii care devin total dependenţi de tehnologie şi-şi pierd în prea mare măsură simţul realităţii şi instinctele naturale pot fi puşi în situaţii imposibile, mai ales că, uneori, aparatele se mai strică sau funcţionează prost.

Am fost încîntat să citesc zilele trecute articolul dlui Vintilă Mihăilescu despre cultul GPS-ului. Şi mi-am adus aminte de povestea unui prieten care, în Austria fiind şi luîndu-se după indicaţiile GPS-ului, a ajuns cu maşina pe nişte alei foarte înguste, ce nu păreau destinate automobilelor. S-a mirat puţin, dar a continuat să respecte comenzile aparatului de pe bord, pînă cînd s-a trezit pe peronul unei gări. Cu maşina. Oamenii de pe peron îl priveau uluiţi. El, la rîndu-i, nu înţelegea nimic. În cele din urmă, şi-a amintit că în ziua precedentă setase aparatul pe modul pieton şi uitase să-l mai treacă pe auto, drept care, odată ce primise destinaţia „Bucureşti“, aparatul şi-a îndrumat utilizatorul către gară, de unde se presupune că acesta ar fi trebuit să ia trenul.

Dincolo de asta, trebuie să recunosc că n-am o bună părere despre această invenţie. Sigur, ştiu că există soft-uri şi soft-uri. Şi mai ştiu că există o diferenţă considerabilă între folosirea GPS-ului în România şi în ţările din vestul Europei. Acolo, evident, totul e mai precis, drumurile şi adresele – mai stabile şi mai clare. În România, în ce mă priveşte, am avut vreo două experienţe care m-au făcut să renunţ definitiv la acest aparat. Îndată ce l-am primit, am vrut „să-i dau ocazia“ să mă „conducă“ la serviciu, în Bucureşti. După ce am pierdut o mulţime de timp să-l setez în cel mai potrivit mod, m-a plimbat prin tot oraşul, ocolindu-mă pe străzi aglomerate şi numai principale. Cînd am realizat că risc să întîrzii foarte tare, am preluat comanda.

A doua oară l-am setat să mă conducă de la Bucureşti la Viena, prin Timişoara, şi m-am trezit abandonat pe o stradă înfundată din Slatina. Ce-i drept, bănuisem că greşeşte, dar am vrut s-o fac de rîs pe Ioana (aşa o chema pe vocea din aparat), să le demonstrez pasagerilor din maşină că e tîmpită. Concluzia a fost clară: cel puţin în România, mai repede mă descurc bazîndu-mă pe simţul meu de orientare, decît pe respectivul instrument electronic. Apoi, prefer să mă rătăcesc, să întîrzii sau să mă enervez din vina mea, decît în urma încrederii acordate unui aparat. Sigur, admit că sînt şi mulţi oameni care preferă să se lupte mai degrabă cu tehnologia, decît cu propria lor capacitate de orientare. Odată, pe o şosea, cineva din maşină m-a întrebat de unde ştiu că mergem în direcţia cea bună. Cînd i-am răspuns că după soare, s-a supărat. Credea că-l iau peste picior. Era un fan al oricărei tehnologii de ultimă oră.

Ştiu şi cazuri de şoferi care pierd zeci de minute pînă reuşesc să dibuie setarea potrivită. Am auzit şi povestea cuiva care a pierdut o slujbă fiindcă a întîrziat la interviu tot chinuindu-se să-şi reseteze GPS-ul, deşi, fără să ştie, ajunsese chiar în faţa clădirii căutate. Nu sînt deloc convins că persoanele dezorientate pe teren real se vor orienta mai bine printre opţiuni şi hărţi virtuale. Şi cred că uneori diferenţa între a fi cu capul în nori şi a fi cu ochii într-un ecran nu e prea mare.

În sfîrşit, am aflat că unele studii recomandă folosirea vocilor feminine pentru GPS. Asta pentru că s-ar fi demonstrat statistic că majoritatea oamenilor aflaţi la volan (bărbaţi sau femei) au mai puţină încredere în ceea ce le spune o femeie şi au tendinţa să mai verifice, să nu se lase conduşi orbeşte de indicaţiile pe care le aud. În schimb, comenzile date de o voce bărbătească sînt mai degrabă urmate în mod automat, ceea ce nu e tocmai sănătos. Ideea e că aceste instrumente de orientare au doar menirea de a-i ajuta pe oameni, şi nu de a le oferi soluţia perfectă şi definitivă. Atenţia şoferului la traseu şi la regulile de circulaţie trebuie să rămînă trează. E probabil valabil pentru orice tehnologie. Rostul oricărui aparat e să ne ajute, nu să ne micşoreze capacităţile naturale sau chiar să le înlocuiască.