Victoria...Victoria...
Cu vreo trei-patru săptămîni în urmă, începusem să vă povestesc despre Vilnius, capitala Lituaniei. Pe urmă, am început o lungă paranteză în care au încăput un spectacol de teatru şi o călătorie, profund tulburătoare, la Chişinău. Paranteză închisă. Revin.
Oraşul tocmai se scutura după o ploaie zdravănă, cum n-am mai prins demult. Era sfîrşit de aprilie. În mod normal, la vremea aia, pe-acolo nu e tocmai cald. De data asta însă, o rupere de nori – o răpăială sălbatică, de mijloc de vară – anunţa cu mare zgomot nişte zile extrem de calde, cum au mai văzut lituanienii doar prin concedii, în sudul Italiei. De la bun început, dincolo de atmosfera extrem de calmă, dincolo de aerul foarte aşezat al oraşului, prima imagine care te loveşte în plin e cea a oamenilor care locuiesc acel spaţiu. E o lume extrem de frumoasă. O rasă fără o dominantă anume, incredibil de diversă, cu bărbaţi arătoşi şi cu femei aiuritor de frumoase.
Dacă ţii cu tot dinadinsul să găseşti o dominantă, poate te-ai agăţa de faptul că mulţi dintre cei pe care îi vezi pe stradă sînt peste o medie obişnuită a înălţimii. Iar printre ei, mai ales printre bărbaţi, se vede limpede preocuparea pentru sport, pentru definirea şi expunerea mîndră a unor trupuri lucrate. Însă cele două constatări care te fac să te ciupeşti, să verifici dacă nu visezi, sînt după cum urmează: a) într-o obrăznicie nemaivăzută, pe metrul pătrat se înghesuie cea mai revoltătoare concentrare de femei frumoase, iar absolut toată lumea pe care o vezi pe stradă te duce spre b) cetăţenii acestui oraş se îmbracă extraordinar de bine, meritînd titlul de cea mai şic populaţie a unei capitale europene.
O lume frumoasă care pluteşte într-un oraş liniştit, aerisit, curat, un spaţiu cu aer de continuă vacanţă urbană. Calitatea vieţii de aici e vizibilă din primele minute în care te dezmeticeşti şi începi să vezi detaliile. E evident că oamenii au avut o preocupare clară de a se redescoperi ca naţie, ca existenţă comunitară, după o istorie recentă cruntă, marcată de trei ocupaţii – sovietică, nazistă, şi iar sovietică. În anii de ocupaţie, sovieticii şi naziştii au exterminat mai mult de o jumătate de milion de indivizi. Aproape o treime din populaţia ţării. Prin locurile astea, s-au petrecut unele dintre cele mai cumplite momente ale exterminării sistematice a evreilor. Şi tot pe aici, maşina sovietică de creat o lume nouă a secerat sute de mii de vieţi. Muzeul Genocidului se găseşte într-o clădire în care a funcţionat NKVD-ul. La venirea nemţilor, aici s-a instalat Gestapo-ul. Apoi, odată cu revenirea glorioasă a trupelor sovietice „eliberatoare“, birourile au fost preluate de KGB, iar generoasele subsoluri, locuri ale unor orori greu de închipuit, au devenit spaţii de cazare pentru cei care nu se împăcau cu ideea că ţara lor se află sub ocupaţie. Celulele inundate, spaţiile de tortură, camera de ascultare a telefoanelor, fotografiile cu tehnici de deghizare pentru agenţii KGB, istoria în imagini fabuloase a rezistenţei militare lituaniene, toate astea stau grupate într-un discurs extrem de contemporan, un muzeu impresionant, un spaţiu pe care nu-l uiţi niciodată. Şi te gîndeşti, cu tristeţe, că Memorialul de la Sighet, o lucrare excepţională, de fixare istorică şi expunere a ororilor de la noi, e vizitat de prea puţini compatrioţi. La Vilnius era plin de vizitatori. Arhiplin.
Oraşul vechi e un spaţiu vast, vesel, foarte bine conservat, plin de cîrciumi faine, magazine italieneşti, buticuri de vîndut chihlimbar şi ţoale de in. Pe-aici şi-au făcut veacul nişte celebri bătăuşi europeni, o legendară gaşcă de luptători rămaşi celebri în istoria medievală a continentului. Revenind în contemporaneitatea netrebnică, pentru împătimiţii de pantofi, oraşul ăsta e un chin şi o mare bucurie în acelaşi timp. Magazinele cu încălţări de soi îţi fură minţile de la frumuseţea oraşului. Dar, odată intrat într-unul din astea, începe plutirea. Începe muzica formelor. Un rai al pantofilor. Dacă-ţi dai două palme să-ţi revii, bei o bere şi-o vodcă, la care faci jurăminte că nu mai intri să spargi economiile în aceste spaţii ale viciului, poate ai şansa să vezi şi cîte ceva din oraş. E un exemplu de calitate a vieţii urbane.
Într-o seară, în apropierea Palatului Prezidenţial de la Vilnius – un loc superb, unde nu găseşti picior de poliţist la vedere şi unde te plimbi liniştit, respirînd istoria locului –, la un moment dat, s-a auzit un urlet. Pe urmă, încă unul. Şi încă unul. Trecătorii s-au oprit speriaţi şi contrariaţi. Ce să fi fost urletele alea disperate? Strigătele de deznădejde se auzeau din ce în ce mai aproape. Însă urletul nu avea structură. Nu distingeai ceva din care să te prinzi ce voia să zică. Era doar un sunet din care citeai disperarea. Şi nu era deloc greu să te ia un fior rece pe şira spinării. M-am întors să văd despre ce era vorba. În secunda următoare, ca o nălucă, aproape să-mi treacă printre picioare, un căţel, un teckel maroniu fugea de mînca piatra cubică. În urma lui, o mogîldeaţă înfofolită în prea multe haine groase şi lălîi, cărînd nişte tăgîrţe pline, mai că-şi dădea duhul strigînd sfîşietor: Victoriaaa! Victoriaaa! Iar vocala lungă de la sfîrşit se îneca în lacrimi de deznădejde. Teckelul era vesel nevoie mare şi fugea de nebun, neînţelegînd că stăpînul îşi dădea duhul. În faţa mea, un puştan s-a prins de poveste şi i-a blocat trecerea. Nu am văzut niciodată o asemenea fericire. Bătrînul boschetar roşcat, cu cap cît o baniţă, plîngea în hohote de bucurie că-şi regăsise singura fiinţă pentru care trăia. Victoria. Care Victorie, veselă şi ea, continua să se joace şi să-i lingă stăpînului lacrimile de pe faţa soioasă, dar scăldată de fericirea aia unică şi disperată a regăsirii singurei fiinţe din viaţa ta.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
