Puful plopilor

Chişinău. 10-15. Luna asta. Republica Moldova. Sau Basarabia. Niciodată nu ştii cum să zici, să nu faci o gafă. Să nu răneşti. Să nu calci pe vreun sentiment, fie el închipuit, fie real. Cronograf. Festival de film documentar. Ediţia a X-a. Lucru mare aici, unde nimic nu pare sigur de pe o zi pe alta, unde răspunsurile se iau de gît cu întrebările, iar interjecţiile ţin loc de verbe. Cîteodată. Pentru că nici o zi nu e la fel. Pentru că nici o clipă nu seamănă cu alta. Asta pentru tine, românul din România, pentru boul, naivul, ridicolul „occidental“ închipuit care ajunge prin partea asta de lume. Poţi să scrii despre experienţa asta după toate criteriile jurnalistice pe care le-ai învăţat în şcoală. Relatarea ar merge unsă, strună, ca la un reportaj model, ca la un meci de fotbal, la care notezi, calm, momentele jocului, minutul şi scorul. O să povestesc însă în fraze ascuţite, tăiate cu toporul, aşa cum îmi vine. Fără măsură, fără chinuiala obiectivităţii, fără detaşare.

Ai putea să vorbeşti despre curăţenia incredibilă a trenului care te aduce aici. Despre vagonul de dormit din anii ’50, cu perdeluţe de mătase, cu huse de atlas pe banchete, cu covoraşe şi mochete pe culoar şi în compartimente, cu spaţiile dintre vagoane, unde simţi călcătura pe metal grunjos, gri, vopsit parcă ieri. „Vintage“ în definiţie. Ai mai putea să scrii despre cum se crapă de ziuă şi despre felul în care intră trenul în cele două vămi. Românească şi moldovenească. Atunci cînd îţi vine să înjuri de mamă. Şi cînd n-ai acces la toaletă. Pentru că e încuiată. Pînă nu se termină procedura de vămuire, care durează vreo două ore, nu poţi să foloseşti toaleta. Poţi să faci treaba asta la Ungheni, în gară, după ce s-a terminat controlul vamal. În timp ce te uşurezi, într-o budă turcească, de o curăţenie clinică, într-un spaţiu aiuritor, ca un muzeu al buzilor turceşti corcite cu visul de aur al lui Lenin, trenul trece pe altă linie... şi începe filmul. Vagoanele sînt ridicate, rînd pe rînd, pe nişte macarale laterale, iar boghiurile de sub ele, adică roţile, se schimbă pe model rusesc, mai lat cu nişte centimetri. E un spectacol colosal. S-a mai scris, s-a mai povestit, nu mai insist, dar show-ul ăsta ar merita mult mai multă poveste cu risipă de detalii. Mergem mai departe. Asta-i viaţa. Nu poţi să le spui pe toate.

Ajungi la Chişinău. E dimineaţă. Oraşul e scăldat într-o lumină de aur, scăpată printre coroanele copacilor suverani între care respiră oraşul. Arhitectura clasei muncitoare, a comunismului biruitor la oraşe şi sate a acoperit mai tot ce era pe aici, înainte de eliberarea de sub jugul libertăţii. Maşini cumplite (adică mărci şi modele de vîrf ) se vîjîie de colo pînă colo. E o combinaţie căpietoare, de ultimul strigăt în ce trenduri doreşti dumneata, şi miciurinism cu aspect european. Vrei-nu vrei, te aşezi la o terasă şi ceri o vodcă, să-ţi revii din şocul cultural. În cele din urmă, vine. Vodca. E bună. Şi scumpă ca la balamuc. Paradoxul rînjeşte de peste tot. Eşti tentat să tragi imediat concluzii. Şi ăsta e păcatul multor români care ajung pe aici.

Zilele, bestiile de zile fug ca păsăroiul ăla din desenele animate cu viteze ameţitoare şi nori de praf. Abia apuci să respiri. Şi să-ţi dai seama că ai fost un ignorant, sau un manipulat ca la carte. Cu cîtva timp în urmă, rîdeai de patetismul „rudelor sărace“ de peste Prut, mai ales atunci cînd o dădeau pe cîntări patriotice şi glorificau limba română. Cînd ajungi aici, la ceva vreme, îţi dai seama de suferinţa cumplită a celor care au trăit în lumea asta, a celor cărora nu li s-a permis să-şi înveţe şi să-şi vorbescă limba. Tocmai de-aia, după zeci de ani de teroare şi ocupaţie comunistă, dar şi după ani de păcălire, aburire, abandonuri şi reveniri scremute din partea noastră, a rosti aici ceva româneşte e o sărbătoare pentru unii. Şi o disperare pentru alţii, care nu se sfiesc să iasă în stradă cu cartoane inscripţionate, pe care citeşti, negru pe alb: „Jos istoria românilor“. Ăştia sînt rusofonii, comuniştii şi nostalgicii speriaţi de spectrul pierderii partidei. Dar, pentru ei, meciul nu e pierdut. Orice ezitare a României – orice cîcîire e o victorie rusofonă. Acasă, scriem pe pereţi că Basarabia e România. La beţie, avem revolte de fanfaroni că vrem unirea cu fraţii noştri. În momente politice convenabile ne amintim de ei, după care îi uităm iar, pentru o vreme. Iar cînd ne amintim, facem abstracţie că sîntem rupţi în cur, şi-i privim de sus, ca şi cînd noi am fi elveţieni, iar ei – nişte triburi primitive. Altminteri, nimic nu e simplu. Îmbibarea cu moravuri ruseşti, profunda influenţă asupra limbii vorbite, bezna căutării identitare, nostalgiile patriotice, presiunea rusofonilor, imensa umbră a Rusiei, delirul căutării de simboluri naţionale, ambiţiile, resemnările, entuziasmele supradimensionate faţă de românii din România, respingerea resemnată a aceloraşi români, şi cîte şi mai cîte.

La Chişinău au fost zile calde. Lumea a ieşit prin parcurile superbe ale oraşului. Puful de la plopi e pretutindeni. Pe alergici îi distruge şi-i face să stea numai în casă. Dar dacă te uiţi cu luare aminte – printre strănuturi, mîncărimi de nas şi lacrimi ca la robinet – la locul în care te afli, descoperi, tulburat, ceva foarte greu de formulat în cuvinte. Prin urmare, ştiţi ce?! Nici n-o să formulez.

Festivalul de film documentar e un exemplu de bun-simţ şi de măsură. Ceva de dimensiuni aparent mici, dar foarte bine pus la punct. Oamenii care l-au pus în mişcare nu s-au întins mai mult decît le-a fost plapuma. Au făcut un lucru fără fiţe şi pretenţii, dar foarte bine articulat. Filme faine, organizare exemplară, solidaritate timidă din partea autorităţilor. Dar o victorie imensă în condiţiile de aici.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.