EDITORIALE ȘI OPINII

Singura destinaţie din municipiul Iaşi care a primit în Ghidul Verde Michelin, anul trecut, două stele („merită o oprire“) stă învelită ca într-un cocon, de aproape 20 de ani. De atîta vreme durează lucrările de refacere a Bisericii Trei Ierarhi. Simptomatică pentru întinderea lucrărilor este o declaraţie a patronului firmei de construcţii, în 2008: „Mai durează doi ani“.

Pe la voi vă trage corentu’? Am lansat aşa, în joacă, această întrebare, unor foşti studenţi, răspîndiţi prin cele patru zări ale lumii. Şi, spre surpriza – şi amuzamentul meu – am primit tot felul de răspunsuri. Iată cîteva dintre ele: Geneva: „N-au auzit de aşa ceva. Dar mie îmi aduce aminte de mai vechea mea obsesie «psy culturelle»: complexul ombilical (al românilor)!...“

În drum spre Vilnius, din poziţia foarte onorantă de reprezentant al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, la premiera spectacolului Divina Comedie, în regia lui Eimuntas Nekrošius. Lucrarea celebrului regizor lituanian ar urma să deschidă, la anul, cea de-a douăzecea ediţie a Festivalului de la Sibiu.

Puţin timp după Revoluţie, abia ce abandonasem prima mea profesie, că unei persoane foarte voluntare îi căşunase că ar fi musai să mă angajeze la o mare bibliotecă. Ştia ea că urmau să fie scoase nişte posturi la concurs. Luat repede, m-am lăsat dus de val şi am făcut ce mi s-a spus.

Dosarul Transferurilor şi Cazul Valiza sînt două procese penale în care magnaţii fotbalului au cîştigat meciul cu procurorii cu un scor de 20-0. Este diferenţa dintre anii de închisoare ceruţi de DNA şi sentinţa „Inculpaţii sînt achitaţi!“, verdict care a venit dinspre judecători. În fond, asistăm la o lecţie.

Nu-mi dau încă seama în ce măsură este o slăbiciune sau o minimală virtute (sînt dintre acei pentru care virtuţile sînt sistematic minimale) dar, strict personal, mă găsesc într-o perioadă în care nu mai sînt dispus, nici capabil, să-mi iau pe cap toate problemele omenirii.

Cel mai grav în atitudinea lui Traian Băsescu este faptul că acţiunea sa este întîrziată şi fără efecte practice. Dacă într-adevăr ne durea problema Kosovo, ar fi trebuit să încercăm să ne facem auziţi în toţi aceşti ani în care alţii şi-au bătut capul să vină cu o soluţie. Altfel, apărem la spartul tîrgului şi spunem că nu ne place. Iar Traian Băsescu o spune şi pe un ton vehement.

Identitatea modernă a Devei este dată de stilul Secession, varianta vieneză a Art Nouveau. Scăpat la limită de demolare, centrul vechi, cum este numit, păstrează aroma începutului de secol XX, cu clădiri avînd funcţiuni diverse: sedii de instituţii publice sau private, localuri, imobile de locuit sau cu destinaţie culturală.

Una dintre cele mai perfide agresiuni împotriva semenilor noştri este proasta administrare a discursului public. Totul, în viaţa culturală curentă, e mai uşor de suportat decît oratoria incontinentă, verbiajul torenţial, limbuţia încîntată de sine. Cunosc foarte puţini oameni capabili să-şi dozeze cuviincios exerciţiile retorice.

Şi-a dat demisia Umberto Bossi, liderul partidului numit Lega Nord – principalul aliat la guvernare al lui Silvio Berlusconi. A fost ales pentru prima dată în Parlament în 1987, cînd se afla în fruntea unei mici formaţiuni politice – Liga Lombardă – care propunea autonomia regiunii Lombardia.

Încă din copilărie îi priveam respectuos pe bărbaţii în vîrstă care stăteau în dreapta, lîngă cor. Ei organizau de fiecare dată coada pentru agheasma de Bobotează, tot ei împodobeau bradul bisericii înainte de Crăciun şi ei, numai ei, păreau a avea autoritate în faţa consiliului de babe din stînga, cele care se uitau mai degrabă spre rochiilescurte ale enoriaşelor decît spre altar.

Hoţii sau vardiştii? Mourinho e un pirat care colindă toate mările, atacă, scufundă sau e scufundat, dar un lucru ştie: profesia de „fur“ nu moare niciodată. Celălalt e ca un vicerege cu mica, dar eficienta lui armată care supune teritorii, dar nu-şi părăseşte pămîntul.

În ziua în care aceste rînduri sînt trimise la tipar, tocmai are loc manşa întîi a semifinalelor cupelor europene la fotbal. Cinci echipe dintre cele opt implicate în semifinalele celor două eurocupe sînt spaniole: Real şi Barcelona, în semifinalele Ligii Campionilor, Atlético Madrid, Valencia şi Athletic Bilbao, în Liga Europa.

Pe măsură ce timpul trece şi Iranul nu renunţă la ambiţiile sale nucleare, se discută tot mai mult despre soluţia militară. Cuvîntul tot mai des folosit în privinţa acţiunii militare împotriva Iranului este „inevitabil“, iar înţelepţii cu formula „nu mai e o problemă dacă, singura problemă e cînd“ sînt tot mai mulţi pe piaţa comentariilor politice.

Deunăzi, în tren, aveam în faţa mea o pereche antipatică, dar nu puteam să nu aud ce spuneau. El, mai ales, vorbea mereu la telefonul mobil cu diverşi şefi sau sponsori pe care îi linguşea. La sfîrşitul fiecărei conversaţii, îi explica nevestei ce speră să cîştige, adăugînd şi motivele pentru care îi dispreţuia. Era ca o scenă de film moral.

Să nu fiu cumva bănuit de cine ştie ce conservatorism anacronic: GPS-ul este o invenţie extraordinară, care uşurează imens viaţa şoferilor pe drumuri necunoscute. M-am convins de mult de acest lucru şi de curînd am decis să-mi iau şi eu unul. Unde am însă unele reţineri este cînd vine vorba de vacanţe, de timp liber, de plimbări cu maşina în voia sorţii.

Primăvara a venit tîrzior şi bîlbîit. Ba cald, ba frig, ba soare, ba nor, vînt şi ploaie cînd ţi-e lumea mai dragă, de nici nu mai ştii ce să pui pe tine dacă ieşi pe-afară. Aşa răceşti tocmai cînd ziceai c-ai scăpat de iarnă şi, la prima înfăţişare mai curajoasă a soarelui, te sprinteneşti şi ieşi în tricou.

De cînd mă ştiu, în România am auzit acuzaţii la adresa arbitrilor. Comentatorii TV de pe vremea lui Ceauşescu obişnuiau să dea vina pe „cavalerii fluierului“ – cum li se zicea pe atunci – aproape de fiecare dată cînd echipele noastre mîncau bătaie de la altele străine. Cred că, din acea perioadă, multora dintre noi le va fi intrat în cap că arbitrul e un potenţial duşman.

E în afara oricărei discuţii că problema arbitrajului în fotbal nu va ajunge vreodată în atenţia Consiliului Superior de Apărare a Ţării; cu decenţa care ne caracterizează stilul, se poate adăuga că nu vom dezbate problema asta nici la vreo masă rotundă a Dilemei noastre.

Ce ar putea spune o carte de dialoguri între un poet şi un filozof, unui politolog ca mine? La prima vedere, nu mare lucru. De aceea, vă sfătuiesc să treceţi peste impulsul de a considera Măştile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu (Humanitas, 2012) o simplă carte de dialoguri între un poet şi un filozof.

Colegul meu de şcoală primară, dl Ştefan Brăgărea (în clasă i se spunea Toto), mi-a scris cîteva rînduri pe adresa Dilemei vechi în chestiunea nebuloasă – şi tot mai iritantă – a „intelectualilor“. M-am bucurat să văd că citeşte gazeta noastră şi că e un cititor reactiv.

A reapărut în discursul public o temă care în anii ’90 a stîrnit mari dezbateri: „nu ne vindem ţara“. De data aceasta e, parcă, mai puţin agresivă şi uneori se pierde în detalii. Dar tinde să aibă, din nou, efectul pe care l-a avut şi acum aproape 20 de ani: să deturneze orice discuţie spre căi lăturalnice şi să creeze false probleme. De data aceasta însă cu efecte pe termen lung.

Vă scriu în primul rînd pentru a vă aduce aminte de cei 10 euro pe care trebuie să vi-i înapoiez. Vă amintiţi? I-am împrumutat de la dumneavoastră pe aeroportul din Bruxelles. Încă nu erau setate aparatele lor pentru a primi carduri Mastercard, era epoca în care românii beneficiau de avantajele duty free şi mai aveam puţin cash pentru sticla de whiskey.

Conform ultimului eurobarometru dat publicităţii de Reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti, încrederea românilor în direcţia urmată de Uniunea Europeană a ajuns la cel mai scăzut nivel din ultimii ani. Potrivit cercetării sociologice realizate la nivel european, în anul 2011 doar 46% dintre români aveau încredere în direcţia urmată de Uniunea Europeană.

Theodor Herzl a pus pe masa celui de-al VI-lea Congres Sionist, care a avut loc la Basel în 1903, propunerea de a înfiinţa un stat evreu pe un teritoriu ce aparţine, azi, Ugandei şi Kenyei – 13.000 de km pătraţi pe platoul Mau – care se afla atunci în Imperiul Britanic.

Întrebaţi pe un portar de la Universitate unde e oricare dintre bulevardele Brătianu sau Bălcescu, pe care le are sub nas, sau Magheru, care e numai ceva mai departe: n-o să ştie. Numele astea nu-i spun nimic. Dacă întrebarea despre nume care nu se învaţă la şcoală e pusă chiar unui trecător pe strada respectivă, rezultatul e acelaşi, adică oamenii îşi văd zoriţi de drum.

Văzută la întoarcerea dintr-o călătorie pe drumul ce lega tradiţional Lvovul polonez – actualmente Lviv, în Ucraina – de Moldova, întreaga arhitectură a mănăstirii Slatina şi „curiozităţile“ ei, cum ar spune ghidurile franţuzeşti, capătă adevărata lor semnificaţie.

Nu, nu intenţionez să vă ţin o lecţie! Dimpotrivă, eu încerc să trag o lecţie din experienţa unei conferinţe pe care am fost invitat să o ţin într-unul din liceele Capitalei, în cadrul Programului „Şcoala altfel“. Şi care mă mai obsedează şi acum…

Nu demult, la o cîntare de jazz, într-un club bucureştean, tot trăgeam cu ochiul la un tînăr care moşmondea ceva la un telefon. Muzica era excelentă, dar el n-avea treabă cu asta. Cred că putea să apară Keith Jarrett în persoană, cu un ţambal de piept, cîntîndu-i la ureche „Picături de untdelemn“, şi tînărul cu pricina n-ar fi remarcat nimic deosebit.

Era o dimineaţă răcoroasă de primăvară în care pacienţii operaţi cu o zi înainte se prezentau la control. Domni şi doamne în vîrstă care veneau în cupluri ori însoţiţi de fii sau fiice. Cu toţii suferiseră aceeaşi operaţie, cu toţii aveau aceleaşi emoţii, cu toţii aveau umbrele, pentru că, primăvara, nu-i aşa, oricînd poate începe ploaia.

Stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciile Multilateral-Dezvoltate, stimaţi lucrători şi lucrătoare din Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor, mi-aş fi suspect dacă aş duce modestia pînă la a vă ascunde ce şoc s-a abătut asupra mea în ultimele zile ale lunii martie 2012.

După Cupa Davis, Olanda a ieşit şi ea de pe lista celor mai buni vecini care n-au fost niciodată vecini, dar au rămas buni. Olandezii au fost susţinători loiali ai disidenţilor români încă de acum trei decenii, contribuabili direcţi ai platformelor democratice din România şi investitori masivi în piaţa noastră.

Povestea cu migraţia primarilor a fost mereu încurcată în România, încă de cînd ne-am apucat să-i alegem direct şi democratic pe respectivii oficiali. Aleşi democratic de cetăţeni, dar depinzînd de fonduri de la guvern sau „de la judeţ“, primarii au fost mereu siliţi să aleagă între pragmatism şi idealism.

Morala, moralitatea, moralismul, moralizarea – sînt, de vreo douăzeci de ani, cuvinte-vedetă ale lumii româneşti. Toată lumea se simte îndreptăţită să judece pe toată lumea, toată lumea e foarte exigentă şi foarte competentă, cînd e vorba să-şi pună semenii în insectarul derapajului etic.

După 1989, poporul nostru blînd, paşnic şi ospitalier a descoperit concurenţa. Ea s-a strecurat – cum se spunea în limbajul comunist deloc modern şi cîtuşi de puţin postmodern – „în toate sectoarele de activitate, în viaţa economică, politică şi social-culturală a patriei noastre“. Am impresia însă că ne-a prins pe picior greşit.

Biserica încă ardea mocnit. Era mult fum care se împrăştia agale prin cartier. În timp ce pompierii îşi strîngeau sculele, enoriaşii parohiei se ţineau de mîini, formînd un cerc, ca o horă, în jurul ruinelor. Nu dansau, se rugau. Pastorul le vorbea şi le promitea că vor reface biserica din temelii.

Ministrul turc al afacerilor europene, Egemen Bağiş, îşi face apariţia surîzător la întîlnire. Alături de echipa sa, coboară sprinten scările micului palat de secol XIX, pînă la terasa de pe malul Bosforului, unde îl aşteaptă jurnalişti din 17 ţări ale Uniunii Europene. Sîntem realmente pe ultimul metru al Europei geografice.

Succesul cărţii domnului Lucian Boia – Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Editura Humanitas, 2011 – e imens. Mai toţi cei pe care îi cunosc au citit cartea şi jubilează în tristeţe: părerea lor proastă despre fibra etică a intelectualului român se confirmă acum, iată, cu dovezi istorice sistematice.

Deşi e o carte clasică, n-o citisem pînă acum. Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, de Victor Bilciurescu, a apărut în 1945. Aceste amintiri ale unui octogenar au fost reeditate, în 2003, de Dan C. Mihăilescu, cu o postfaţă. Bună idee, nu atît pentru lucrurile pe care le spunea autorul, dintre care pe multe le ştim (de la alţii), ci pentru cum le-a spus.

A venit primăvara, s-a făcut cald, drept care pe român, în afară de asteniile/isteriile de sezon, a început să-l tragă corentu’. Am deschis un pic, de pildă, geamul unui autobuz, trăgînd în piept o gură de aer (relativ) proaspăt de afară. Nu a trecut un minut şi un tînăr zdravăn l-a închis la loc sub nasul meu, aruncîndu-mi o privire ucigătoare.

Oraş mic. Sau „mic orăşel“, cum spun suav mulţi reporteri din partea asta de lume. Poate fi şi comună. Ce s-o mai lungim, poate fi şi sat. Dacă ne enervăm (şi ne enervăm!), poate fi oriunde în România. Nu contează dimensiunea localităţii. Deşi, pînă la urmă, cu durere în suflet, tot trebuie să recunoaştem că mărimea contează. Explic îndată de ce.

Trei la o bere. Blondul voia să meargă în ziua următoare cu schiurile pe Valea Albă. Voinicu, cel despre care legenda spune că a bătut singur un tren întreg (el zice că a fost doar un compartiment), îl sfătuieşte să nu încerce. „De ce, mă, care-i problema?“ „E prea îngustă. „Păi, are o săritoare mai îngustă, dar acolo depinde cîtă zăpadă e.“

Deşi accept insistenta banalitate ca niciodată să nu spui niciodată, nu mă pot reţine să afirm, cu toată dîrzenia de care mai sînt capabil în articularea cuvintelor, că niciodată, în ţara asta, oamenii nu s-au înjurat cu atîta intensitate, dezinvoltură şi violenţă, ca azi,oriunde s-ar găsi, în piaţă, în berărie, în farmacie, în lift, în bloc şi pe blog, în Parlament şi la Televiziune.

Nadia, Ivan, Lipă, doamna Ioli, Geta. Acestea sînt staţiile noastre de metrou londoneze. Patru medalii şi un sfert (cum naiba o arăta un sfert de medalie?) de aur olimpic de fiecare peron. O notă de 1,00 cu virgula pusă rău, o pagaie ruptă, un vîrf al artei efortului, un bingo de recorduri şi o mamă care merge să-şi mai facă rost de o staţie.

Remarcam săptămîna trecută că realegerea lui Herman Van Rompuy ca preşedinte al Consiliului European nu a fost deloc ştire. Şi nu doar în presa din România autistă şi la evenimente externe, şi la evenimente care implică prea mulţi domni în costume şi prea puţine domnişoare fără costum.

La începtul lui 2008, într-un editorial din New York Times, Stanley Fish observa că „raportul Comisiei pentru Studii superioare al Statului New York“ abia dacă menţiona „artele şi ştiinţele umaniste“. Evident, nu era vorba de o simplă „scăpare“, de o neglijenţă întîmplătoare.

Din cînd în cînd, prin rubricile de „fapt divers“ ale ziarelor apare cîte o ştire despre o scrisoare care a ajuns la destinatar după nu ştiu cîţi ani. Au „păţit“ chestia asta diverse organizaţii poştale din lume. Citim, ne amuzăm, eventual comentăm cu vreun amic chestiunea şi ne vedem de ale noastre.

Aşadaaar: Ioropa ne bate la cap cum că să lichidăm Marea Corupţie (de acum, în acest articol voi folosi prescurtarea MC). Banca Mondială ne vrea fără MC. Olanda zice că nu ne vrea în Schengen dacă nu scăpăm de MC. Ziariştii sînt isterizaţi de cîtă MC avem prin ţară.

Cineva trebuie să reseteze toată comunicarea publică generală. Am impresia că trăim într-o lume complet absurdă, în care fiecare spune şi aude ce vrea, fără nici o legătură cu ceea ce spune şi aude celălalt. Mi s-a întîmplat foarte des, în ultima vreme, să spun ceva, şi vorbele mele să fie redate, mai departe, în cu totul alt sens.