Corentu' în lume

Pe la voi vă trage corentu’?

Am lansat aşa, în joacă, această întrebare, unor foşti studenţi, răspîndiţi prin cele patru zări ale lumii. Şi, spre surpriza – şi amuzamentul meu – am primit tot felul de răspunsuri. Iată cîteva dintre ele:

Geneva: „N-au auzit de aşa ceva. Dar mie îmi aduce aminte de mai vechea mea obsesie «psy culturelle»: complexul ombilical (al românilor)!...“

Istanbul: „ultima dată m-a tras corentu’ la Atena, acum cinci zile... Uitasem că există, dar într-o sală plină cu diaspora română a apărut din nou, bată-l vina! Pînă şi boarea înmiresmată mediteraneeană are dimensiuni «corentice». Sau erau corinthice?...“

Buenos Aires: „Să vedeţi aici curent, în metroul cu toate geamurile deschise! Dar nu ştiu cum se face că pe nimeni nu-l «trage»...“

Tokio: „Dom’ Profesor, nu ştiu dacă trage sau nu, că ăştia nu se plîng de nimic! Oameni care să pară mai împăcaţi cu soarta şi să nu-i supere nimic n-am mai văzut!“

Oups, în timp ce vă scriam, tocmai experimentez primul cutremur, mă gîndeam care dracu’ mişcă scara. Incredibil! Deci ei au alte probleme!

Montréal: „Corent!? Ha, ha, ăştia au ieşit ieri toţi în spielhosen, să prindă prima rază de soare, că sînt deja vreo 10 grade! Şi şi-au luat şi copiii cu ei, parcă ar fi zi de ştrand!“

Pittsburgh: „Aici nu se pierde vremea cu aşa mărunţişuri, la noi trage cu ameninţări cu bombe, am avut vreo 50 din 13 februarie, zi şi noapte. Evident, se evacuează imediat tot, clădiri, cămine şi de alaltăieri se face control la intrarea în campus. Semestrul de primăvară se pare că e compromis. Azi-dimineaţă a fost arestat la aeroport un fost profesor (pensionat) din anii ’80, care s-a gîndit că e momentul să trimită şi el ceva ameninţări către alţi profesori. Trăim intens! Ce vremuri, ce nostalgii, cînd mă tragea şi pe mine corentu’ în autobuzul către şcoală!...“

Berlin: „Bineînţeles! Aici spaima că te trage corentu’ se cheamă es zieht! Nemţii sînt mari amatori de ieşiri în aer liber, dar nu le place deloc să-i tragă corentu’ în spaţii închise. Cum deschizi larg o fereastră în casă sau un geam în autobuz, intră în panică: es zieeeht! Din acest punct de vedere, mă simt ca acasă.“

Uf, m-am mai liniştit...

Dar cel mai elaborat răspuns l-am primit din... Macao. Iată ce-mi scrie Tudor din insuliţa lui:

„Taoiştilor de pe malul mării din Macao le era frică de un vînt de nord-est, asociat şi cu o veche antipatie faţă de orice venea de la «Centru», căci din Antichitate chinezii din Guandong au fost rebeli faţă de puterea de la Beijing, Nanjing sau altă capitală văzută ca mult prea autoritară şi mult prea depărtată ca să fie luată în serios. Cel mai important templu din Macao, A-Ma, sărbătorea pe Mazu, regină a mării de unde pescarii şi piraţii îşi înjghebau traiul, iar vîntul care venea dinspre ţărm nu aducea altceva decît ploaie, de care nimeni nu avea nevoie într-o zonă muntoasă în care cultivarea pămîntului era un bilet sigur pentru un eşec garantat. Din acest motiv, templul A-Ma avea un mic altar «de apărare» faţă de vîntul de nord-est, pe o culme din apropiere. Ăsta era singurul «curent» de care le era frică taoiştilor macanezi. În afară de lunile ploioase de iarnă tropical-oceanică, tot restul anului bătea vîntul dinspre mare, şi nimeni nu se plîngea de nimic. Deşi pare straniu, vîntul dinspre mare era de obicei uscat şi nu aducea ploaie. Excepţie făceau doar taifunurile, două-trei pe an. Vara, în toate instituţiile, cînd afară era zăpuşeală, instalaţiile de aer condiţionat erau date la minim, frigul şi «curentul» fiind considerate semne de prosperitate. În autobuze, termometrele arătau 18 grade, mai tot timpul. În taxiuri şi maşini particulare – la fel: bătea vîntul şi era frig. Atunci cînd un eventual nemulţumit ar fi cerut ridicarea temperaturii sau oprirea aerului condiţionat, era privit cu dispreţ. Între semnele sărăciei şi ale barbariei, cel mai evident era sudoarea. Pur şi simplu, nimeni dintre cei «civilizaţi» nu voia să năduşească şi – lucru absolut inacceptabil – să miroasă urît. Sudoarea era asociată cu meseriile de joasă speţă: bucătarii, zilierii, muncitorii din atelierele meşteşugăreşti. Lipsa ei – cu prosperitatea. În Macao, mai toate meseriile de joasă speţă erau rezervate străinilor: filipinezi sau «mainlanders» de dincolo de graniţa cu China, faţă de care Macao avea uneori rezerve. Chinezii «din interior», în schimb, şi mai ales cei din provinciile centrale sau de nord, aveau aceleaşi preconcepţii faţă de curent ca şi românii. Pentru ei, curentul însemna boală. Mai mult, curentul era asociat şi cu duhurile morţilor sau cu spiritele rele. Geamurile deschise de macanezi în autobuzele în care vara nu funcţiona aerul condiţiont erau închise cu mormăieli morocănoase de mainlanderi. Am asistat la cîteva scene de conflict surd «deschide-închide-deschide etc. fereastra» între macanezi şi mainlanderi, identice cu cele din troleibuzul 90 de Drumul Taberei, în luna august. În Singapore, un pic diferit, dar cam în aceeaşi idee. Vă mai scriu cînd mai strîng ceva pe linia asta. Antropo – «curentul» e un subiect extraordinar şi m-am gîndit şi eu de multe ori la el!“

Şi dacă cineva se mai îndoieşte încă de seriozitatea unei „antropologii a corentului“, atunci iată şi denumirea ştiinţifică a „afecţiunii“: anemofobie, de la grecescul anemos, care înseamnă vînt. Se pare că nici pe asta n-au inventat-o românii, ce deziluzie!...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.