Prin ţări
În drum spre Vilnius, din poziţia foarte onorantă de reprezentant al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, la premiera spectacolului Divina Comedie, în regia lui Eimuntas Nekrošius. Lucrarea celebrului regizor lituanian ar urma să deschidă, la anul, cea de-a douăzecea ediţie a Festivalului de la Sibiu. Despre spectacol, săptămîna viitoare, după ce-l voi fi văzut. Pînă atunci, povestea drumului prin ţări.
Ungaria. Ieşi din România pe la Borş. O apuci spre Debrecen şi Miskolc, ca să treci în Slovacia. Duminică, vreme faină, drumuri bune, trafic puţin, condiţii ideale de condus. În stînga şi-n dreapta, cît vezi cu ochii, pusta maghiară. Am trecut de zeci de ori prin locurile astea. Ai zice că te poţi plictisi de moarte în peisajul maghiar, întins ca-n palmă şi etern adormit sub depresia lipsei de relief. Nu e chiar aşa. Cînd vii dintr-o ţară unde, tocmai pentru că sînt de toate, lucrurile sînt lăsate la voia întîmplării, şi cînd vezi cu cîtă ingeniozitate şi religiozitate îşi gospodăresc alţii puţinul pe care-l au la dispoziţie, te loveşte, a mia oară, aripa melancolică a sentimentului românesc al zădărniciei. Am auzit de nenumărate ori, de la prieteni şi tovarăşi de călătorie, replici înciudate pornind de la „Bă, ai dracu’ unguri, cum-necum, tot dau clasă la felu-n care ştiu să-şi ţină ţara asta“, pînă la aberantul „Hai, mă laşi?! Au avut o tonă de baftă cu austriecii. De la ăia au învăţat de toate, şi-acu se dau din cea mai nobilă stirpe a universului“. De fiecare dată, discuţiile astea se sting într-o frustrare mocnită şi sub recunoaşterea, cu chiu, cu vai, a evidenţei.
Da, ungurii sînt de admirat. Se vede de la o poştă cît de îngrijită e natura, în ciuda faptului că dînsa nu s-a arătat foarte generoasă cu locurile alea. Fiecare pîlc de pădure, un pic mai înaltă decît tufele noastre, e îngrijit ca o comoară. Fiecare firişor de apă e pus în valoare ca un tezaur. Orice teren agricol, păşune, petic de pămînt, orice colţişor care poate da rod e delimitat cu grijă, mîngîiat şi descîntat să crească şi să rîdă la soare. Casele şi curţile, oricît de modeste, sînt curate. E un lucru care contează enorm. O nostalgie care, pe noi, ne bîntuie ca o fantomă. Peste tot, piste de biciclete, căprioare ieşite fără frică în preajma curţilor, fazani păşind ţanţoşi printre brazde. E simplu, dar e frumos, cinstit, muncit şi cu bucuria faptului că s-a scos tot ce s-a putut, din ce s-a dat. La ei, proiectul comun se vede.
Pe măsură ce urci spre Slovacia, drumurile obosesc şi dau semne clare de bătrîneţe. Uneori, chiar de tristă senilitate. Cu excepţii, ici şi colo, aşa or s-o tot ţină pînă departe, hăt, spre Lituania. Estul Slovaciei e obosit şi el. Semnele igrasiilor comuniste se văd aproape la fel de tare ca la noi. Ca peste tot, în fostele ţări frăţeşti, partea de răsărit e vai mama ei. Altminteri, la fel, la toată lumea, poate mai puţin la noi, se vede efortul de a recupera, de a egaliza, măcar un pic, nivelul locurilor ăstora cu cel al părţilor apusene. Pe aici, pompările de bani europeni încep să-şi arate efectul. În Polonia, rezultatele sînt de-a dreptul spectaculoase. Pînă acolo însă, mai e. Periferiile de la Kosice arată ca-n România şi ca-n Bulgaria. Satele sînt destul de răpciugoase. Cu toate astea, se întrezăreşte un gînd de ordine. O încercare de a pune rînduială în aşezări şi în peisaj. Nu-i ca-n Ungaria, dar se vede intenţia de a face ceva.
Cînd treci în Polonia, e altă poveste. Deşi traversezi partea cea mai săracă a ţării, pînă spre Lublin şi Byalistok, vezi o lume în care civilizaţia a cîştigat bătălia definitiv. Natură îngrijită cu atenţie, terenuri agricole impecabile, aşezări cu cap şi coadă, case arătoase, pe model nemţesc, fără deliruri de forme, fără greţuri cromatice. Din Ungaria pînă aici, toată lumea e la aer, pe biciclete, pe terenurile de sport, la plimbare în natură. Am umblat vreo opt sute de kilometri şi n-am văzut nici măcar un singur individ prăjind ceva la vreun grătar. Imaginea Poloniei e una de putere evidentă. Proiectul naţional se observă în toate detaliile. Forţa comunităţilor iese la iveală din imaginea extrem de consistentă a fiecărei aşezări. La Lublin, oraş cu istorie medievală grea, centrul vechi îţi taie respiraţia. Pe aici, după 1942, a fost cartierul general al Operaţiunii Reinhard, de exterminare sistematică a evreilor din Polonia.
Acum, prin părţile astea, Europa a dat bani grei. Oraşul şi întreaga zonă sînt în plină refacere. Rezultatele sînt impresionante, iar anvergura proiectelor e năucitoare. Pe străzi, lume îmbrăcată foarte simplu. La noi, s-ar spune că toţi arată ca în fundul provinciei din bancuri. Se vede însă că cetăţenii de aici pun preţ pe altceva. Peste tot e extrem de curat. Zici că eşti în inima Germaniei, nu în Polonia. Măsură, chiverniseală, lucru bine făcut. Astea sînt cuvintele care îţi vin în minte, oriunde ai întoarce privirea. Catolicismul iese la iveală de peste tot. În vreme ce Vestul Europei a cam obosit, aici credinţa e la mare preţ. Seara, la opt, bisericile sînt pline ochi. Am fost la o slujbă la care s-a cîntat superb. Preotul a făcut şi glumiţe, s-a rîs, dar comunitatea era în mod evident pătrunsă de momentul sacru. Biserica e extrem de puternică şi treaba asta se vede în disciplina comunităţilor. Las cearta cu liber-cugetătorii pe săptămînile următoare.
De pe la Byalistok încolo, începe filmul. Urmele Uniunii Sovietice sînt, încă, mult mai vii decît cele ale Uniunii Europene. Se lucrează evident la ciupirea muntelui de amintiri triste, dar nu-i treabă lesne. Te iei cu mîinile de cap. Gigantica lucrare a comunismului e greu de dat jos. La Vilnius, periferia e rebegită rău. Însă pe măsură ce mergi spre centru, te înseninezi. Şi dai peste un loc minunat, populat de femei superbe, foarte bine îmbrăcate, să mă iertaţi că asta e prima remarcă, dar asta sare în ochi de la bun început, scuzaţi, nu mai e spaţiu tipografic, revin săptămîna viitoare.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
