Ce trebuie să ştiţi despre comunism

Nu, nu intenţionez să vă ţin o lecţie! Dimpotrivă, eu încerc să trag o lecţie din experienţa unei conferinţe pe care am fost invitat să o ţin într-unul din liceele Capitalei, în cadrul Programului „Şcoala altfel“. Şi care mă mai obsedează şi acum…

Cu o zi înainte fusesem la Budapesta şi vizitasem (în sfîrşit!) Casa Terorii. Puţini străini, nu foarte mulţi adulţi, dar plin de grupuri de elevi însoţiţi de cîte un ghid. Adevărul e că cea mai mare parte a informaţiei era în maghiară şi făcută evident pentru a vorbi maghiarilor despre propria lor istorie. Estetica expunerii era însă universală şi o sală precum aceea a execuţiilor, de pildă, cu doar doi stîlpi în semiîntuneric şi două voci de copii care enumerau cristalin şi obsesiv numele celor împuşcaţi de regimul cumunist, nu avea nevoie de nici o traducere. Este un muzeu al terorii şi totul este făcut încît să te convingă de amploarea acesteia. Dacă vrei să intri apoi în culisele acestei terori şi să pui nume şi cifre pe înfăţişările ei, atunci e bine să ştii maghiara.

La ieşire, mi-am aprins o ţigare şi am zăbovit să-mi trag sufletul. Mă gîndeam că, într-un astfel de muzeu, o sală despre „viaţa cotidiană în comunism“ ar fi fost de neconceput. Sau dacă ar fi fost concepută, ar fi sunat inevitabil blasfematoriu. Nici „rezistenţa prin cultură“, atît de dragă nouă, nu şi-ar fi găsit locul în acest context. Un muzeu despre principiul morţii nu suportă alăturarea cu o punere în scenă a principiului vieţii. Casa Terorii este o problemă de opţiune şi reuşeşte foarte bine ceea ce şi-a propus să prezinte. Şi totuşi, îi lipseşte ceva – sau, mai exact, lipseşte ceva din istoria vieţii în comunism...

Pe drumul spre prietenul meu, unde locuiam, mă tot gîndeam apoi cum aş putea vorbi unor elevi români despre comunism. În orice caz, nu mă atrăgea deloc ideea să le vorbesc doar despre moarte.

– Cum să le explic? mi-am întrebat eu, retoric, amicul.

– Şi cum să le explici că, totuşi, exişti?... a completat el.

Meloman înrăit, N. a lăsat să curgă apoi piesele de jazz din tinereţea noastră şi am continuat să dezbatem, cu sincope, problema. Tîrziu în noapte, în faţa unui ultim pahar de vin, am hotărît să încheiem ascultînd în buclă „Like a bird on a wire“ a bătrînului Cohen.

– Cum o să le explici că am fost contemporani cu Dan Spătaru, dar am trăit în lumea lui Leonard Cohen? a mai lansat N.

Am ajuns deci „dilematic“ rău de tot la conferinţa programată. Ideea mi se părea excelentă, dar şi curajoasă: pe cine va interesa cu adevărat acest subiect? Aveam experienţa cu studenţii mei în ştiinţe politice, care nu o dată m-au lăsat cu gura căscată în faţa seninei lor lipse de cunoştinţe elementare despre acele vremuri. În faţa acestei lipse de interes şi cunoştinţe de care nu mă îndoiam, ce puteam eu face ca să-i interesez? Mai era şi titlul ăsta nu foarte user friendly: ce trebuie să ştii despre comunism. Am început aşadar cît am putut eu de prietenos, provocîndu-i cu întrebarea inversă: dar chiar aşa, de ce trebuie să ştiţi ceva despre comunism?

În primul rînd, ca să ne cunoaştem pe noi mai bine! – a venit răspunsul prompt şi cristalin al unei fete din primul rînd. Am amuţit. Eram pregătit pentru cel puţin jumătate de oră de pledoarie ca să-i aduc la acest răspuns, fără prea multă speranţă însă că voi reuşi. Acum trebuia să intru direct în subiect. Şi am intrat, cu o avalanşă de imagini în ajutorul meu. Evident, era un grup în fundul sălii care se amuza copios pe cu totul alte teme, bineînţeles că vreo cîţiva trimiteau SMS-uri pe sub bancă. Majoritatea asculta însă, iar la sfîrşit au pus întrebări cît se poate de pertinente.

Întrebarea care m-a derutat a venit din partea profesorului: o să fac pe avocatul diavolului şi o să vă întreb dacă chiar se trăia aşa de bine în comunism. – mi-a lansat el. Nici unul dintre elevi nu avusese impresia asta şi nimeni nu întrebase aşa ceva. Care putea fi atunci „binele“ din prezentarea mea? După cîteva repere generale, începusem cu o imagine cutremurătoare a unui grup de basarabeni deportaţi în Siberia şi fotografiaţi în faţa unei grămezi contorsionate de cadavre ale predecesorilor lor. Ce putea fi „bine“ în chestia asta? Elevii fuseseră apoi cel puţin miraţi de imaginile cu cozile interminabile şi vitrinele goale sau de cele cu oameni călătorind pe tampoanele dintre vagoanele de tramvai. Nimic vesel nici aici. Le povestisem şi de cele două ierni în care îmi crăpaseră caloriferele în casă, dar şi de un prieten de-al meu care îşi instalase un cort mare de plajă în sufragerie, pe care îl încălzea cu un reşou şi unde se făceau nişte „ceaiuri“ teribile. Le-am explicat că Europa Liberă era un fel de Internet al nostru, însă, dacă ne prindea cineva că gugălim, ne păştea exmatricularea. Le-am povestit că, la institutul de cercetări unde lucram, trebuia să producem un număr de pagini pe an, pe care însă nimeni nu le citea vreodată şi că nici nu visam la publicări de cărţi personale, dar şi că, tocmai din acest motiv, făceam teren de amorul artei, ajungînd la o adevărată artă de a pierde timpul fără a-l irosi, pe care nu mi-o mai pot permite astăzi cînd time is money. Le-am mai spus cîte ceva şi despre cursurile de pavlovism de la Facultatea de Psihologie, dar şi de seminariile Hegel pe care ni le ţinea profesorul Stoichiţă alături, la „Pisica epileptică“. Cred că aceste alăturări au fost percepute ca o edulcorare periculoasă a comunismului de către profesorul care voia să se asigure că elevii săi au înţeles bine toată gravitatea criminală a regimului.

– Regretaţi ceva din viaţa dumneavoastră? m-a întrebat la final un elev.

– Nimic! am răspuns eu instantaneu, fără să stau pe gînduri.

– Important este ce faci cu viaţa ta, nu cînd şi unde te naşti, a filozofat imediat o elevă.

Pe drumul spre casă, m-am gîndit serios că această imagine încetăţenită a lipsei de cunoştinţe şi interes a tinerilor de azi despre comunismul de ieri s-ar putea să fie mai mult o proiecţie a handicapului nostru de a vorbi despre propria noastră viaţă, aşa cum a fost. În plus, noi ştim mult mai puţin despre lumea lor decît ei despre a noastră...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.