Iar "nu ne vindem ţara"
A reapărut în discursul public o temă care în anii ’90 a stîrnit mari dezbateri: „nu ne vindem ţara“. De data aceasta e, parcă, mai puţin agresivă şi uneori se pierde în detalii. Dar tinde să aibă, din nou, efectul pe care l-a avut şi acum aproape 20 de ani: să deturneze orice discuţie spre căi lăturalnice şi să creeze false probleme. De data aceasta însă – cred – cu efecte pe termen lung.
În anii ’90, cînd era nevoie de privatizare şi de investiţii străine, „nu ne vindem ţara“ a apărut ca un fel de ecou al propagandei naţionalist-comuniste care cultivase ani la rînd mîndria faţă de industria socialistă şi faţă de „realizărili“ ei (pentru cei mai tineri, precizez că „realizărili“ este transcrierea pronunţiei lui Nicolae Ceauşescu). Reciclarea unor vechi legende (cum că România ar fi fost „grînarul Europei“) a contribuit, de asemenea, la împotrivirea unei mari părţi a populaţiei faţă de ideea de a vinde fabricile, uzinele, IAS-urile, terenurile şi alte alea unor investitori străini, priviţi mai degrabă ca un fel de semi-bandiţi care ar fi urmat să plece de aici cu comorile ţărişoarei în cîrcă sau în portbagaj. Evident, incultura economică şi politică a celor mai mulţi dintre concetăţenii noştri (inclusiv a celor care îşi dădeau cu părerea prin ziare şi pe la televizor) a avut de asemenea un rol în ampla rezistenţă faţă de ideea de a vinde – mai ales străinilor – „bunurile poporului“, „averea ţării“ ş.a.m.d. Conducătorii de atunci ai ţării – să ne amintim de primele mandate ale lui Ion Iliescu şi de guvernarea Văcăroiu – au contribuit şi ei, cu limitele lor de gîndire, la poticnelile tranziţiei: legislaţia privind privatizarea şi restituirea proprietăţilor a trenat sau – în cel mai bun caz – a fost adoptată pe sponci, cu jumătăţi de măsură şi cu consecinţe pe care le mai plătim şi acum (şi le vom plăti şi în viitor – a se vedea multele procese la CEDO, în urma cărora instituţia europeană i-a dat statului român un fel de „ultimatum“ pentru revizuirea legilor proprietăţii care expiră în iulie a.c.). Una peste alta, chestiunea a fost tratată emoţional: în loc să găsim soluţii pragmatice pentru a pune lucrurile în mişcare şi pentru a folosi „averea poporului“ în scopul simplu şi clar de a trăi mai bine, ne-am lăsat duşi de chestiunea „de principiu“ că ce e al poporului şi al ţării trebuie să rămînă al poporului şi al ţării, nu să fie dat unor venetici...
Buuun... Între timp, privatizarea s-a făcut (aşa cum s-a făcut), iar Radu Vasile, pe cînd era premier, a declarat că „nu mai e nimic de furat în ţara asta“. (S-a înşelat amarnic, dar asta e altă discuţie.) Acum, s-a privatizat Cuprumin, iar preşedintele a anunţat că am putea deveni „independenţi energetic“ datorită gazelor de şist. Au apărut cîteva reacţii legate de impactul ecologic (mai ales în chestiunea gazelor de şist), dar mult mai puternice au fost (mai ales în cazul Cuprumin) reproşurile că Guvernul „vinde resursele ţării“. În principiu, dacă eliminăm sentimentul naţional, problema e valabilă: de ce să vindem (= consumăm) resursele acum, de ce nu le-am lăsa acolo, căci în pămînt stau mai bine şi generaţiile viitoare vor mai rămîne şi ele cu ceva? (E valabil şi pentru Roşia Montană, în care un argument al celor pro este acesta: avem tone de aur care ar putea foarte bine să stea în depozitele BNR; greşit: mai sigur decît în depozitele BNR, rezervele de aur stau în pămînt, iar tehnologiile viitoare – mai puţin poluante – s-ar putea să le scoată la iveală întru binele copiilor noştri sau să le lase în continuare acolo, cu munţi cu tot.) În plus, toată discuţia în jurul resurselor (de cupru, de gaze de şist, de aur şi argint) ne aruncă înapoi, în retorica „ţării binecuvîntate“ de Dumnezeu (sau de Natură, pentru atei), mîndră de bogăţiile sale, dar (relativ) incapabilă de a face ceva cu ele. De o sută şi mai bine de ani, tema bogăţiilor noastre naturale este un element fundamental al construcţiei identitare: aşa învăţăm la şcoală, aşa ni se transmite din generaţie în generaţie, că „avem o ţară bogată“. Corect. Nu sîntem însă învăţaţi mai deloc că de resurse se alege praful dacă oamenii nu ştiu ce au de făcut. Nu ni se spune nici că pe lume există ţări sau comunităţi cu mai puţine resurse naturale decît ale noastre, dar în care oamenii trăiesc mai bine, pentru că au reuşit să compenseze „lipsa binecuvîntării“ dumnezeieşti cu eforturi proprii de muncă şi creativitate. Olanda e o ţară cu totul prăpădită din punctul de vedere al resurselor, dar olandezii trăiesc mai bine ca noi. Italia n-are pic de petrol (doar ceva gaze), dar creativitatea italiană umileşte tot, te face să te întrebi, ca Bulă, „ce le-a pus Dumnezeu ăstora în cafea?“. Şi exemplele pot fi continuate.
Simplific, desigur, dar ideea principală e că, aşezaţi comod în mitologia „ţării binecuvîntate“, cu multiple resurse, nu reuşim să ne construim o identitate modernă, axată mai degrabă pe eforturile umane decît pe binecuvîntări dumnezeieşti sau pe vreo pleaşcă providenţială pe care (totuşi...) tehnologia modernă născocită de alţii (precum în cazul gazelor de şist) ne-o aduce la lumină... Nu, deocamdată nu. N-am ajuns în faza aceea. Deocamdată trăim tot în mitologia „resurselor naţionale“ şi – cu ajutorul agitatei noastre prese – ţipăm imediat că „nu ne vindem ţara“ ori de cîte ori vreo firmă străină vine pe-aici să facă – ajutată şi de tehnologia pe care noi nu o avem – ceea ce noi nu sîntem în stare să facem. Pentru generaţia adultă – care s-a dedat deja cu delicii la consumuri „de tip occidental“, s-a familiarizat cu hipermarketurile şi cu mult-doritele mărfuri de import – chestia cu „nu ne vindem ţara“ e epuizată, a rămas o biată figură de stil. Dar vine din urmă o generaţie tînără crescută exclusiv în vremuri de tranziţie: o generaţie formată în vremuri de confuzie, de criză identitară, de vorbe goale şi politichie proastă, care ar vrea să aibă nişte repere şi nu le găseşte. Treziţi, la vîrsta de vreo douăzeci de ani, într-o Europă confuză, prinşi de valul de euroscepticism, unii (mulţi?) dintre tinerii noştri s-ar putea să aibă un alt fel de sensibilitate la tema naţională (cu tot cu resurse) decît vedem azi. Iar dacă apare, peste cîţiva ani, vreun politician care să exploateze abil această temă (nu ca bufonul C.V. Tudor), pocinogul e făcut. „Nu ne vindem ţara“ ar putea căpăta, atunci, valenţe nebănuite...
