Domnule Boia, depun recurs pentru George Enescu
Succesul cărţii domnului Lucian Boia – Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Editura Humanitas, 2011 – e imens. Mai toţi cei pe care îi cunosc au citit cartea şi jubilează în tristeţe: părerea lor proastă despre fibra etică a intelectualului român se confirmă acum, iată, cu dovezi istorice sistematice. Eu însumi simt această plăcere ciudată, a confirmării în pesimism. Am cea mai proastă părere despre aventurile politice ale celor mai mulţi dintre intelectualii români de atunci, ca şi de acum. Lista intelectualilor compromişi prin derapaje politice este imensă. Lista marilor intelectuali murdăriţi de politică coincide, în mare, cu lista miturilor culturale ale României moderne. Există, însă, un caz, unul singur, în care cred că dl Boia comite o nedreptate: George Enescu.
În cartea dlui Boia, cazul Enescu e prezentat într-o pagină (272-273). În esenţă, momentele de cădere ale marelui muzician sînt, după dl Boia, trei: a mers într-un turneu în URSS unde a fost primit triumfal, a devenit şeful subsecţiei de muzică la ARLUS şi, cel mai grav dintre toate, a fost candidat pe listele comuniştilor la infamele alegeri din 1946. Dl Boia încearcă şi o explicaţie: influenţa soţiei. Ni se spune că Enescu era apolitic, pe cît de prezent în viaţa muzicală a ţării acelor ani, pe atît de absent din viaţa politică. De fapt, ni se mai spune că Enescu era „absent faţă de tot ce se petrece în jur“. Soţia lui, Maria Cantacuzino (năcută Rosetti-Tescanu), era, însă, altfel. Dl Boia speculează că ea l-a împins spre asemenea cedări. Se prea poate. Doar că fiecare dintre cele trei momente pe care dl Boia le contabilizează la pasivul etic al lui Enescu sînt foarte discutabile.
Viaţa cuiva nu se compune din evenimente disparate, fără legătură între ele. Biografiile nu se derulează staccato, ci curg legato. Dacă admitem că aşa stau lucrurile, atunci să vedem mai atent ce s-a întîmplat cu Enescu în acel an 1946. Dacă turneul sovietic al lui Enescu din prima parte a anului e blamabil, cum poate fi turneul imediat următor, din toamna lui 1946, în Statele Unite? Dacă a cînta în URSS în 1946 este în sine un păcat/un compromis înseamnă că a cînta în 1946 în SUA e o virtute/un gest demn. Nu ader neapărat la acest gen de interpretare a lucrurilor, dar dacă mergem pe linia asta, să vorbim şi despre virtuţi, tocmai pentru a vedea dacă omul e cu adevărat vinovat de ceea ce i se impută. Mai departe, în turneul sovietic, Enescu a cîntat cu David Oistrah, uriaş violonist, deţinător la acea dată al Premiului Stalin. Să zicem că asta nu e în regulă, pentru că astfel Enescu a permis propagandei sovietice să îi confişte prestigiul. Dar, cîteva luni mai tîrziu, acelaşi Enescu cîntă la Bucureşti cu Yehudi Menuhin – un american din aceeaşi stirpe a geniului violonistic. Dacă gîndim în termenii „URSS = comunismul rău şi SUA = democraţia bună“, agenda maestrului Enescu pe 1946 nu e deloc uşor de citit politic. Dacă spun că turneul sovietic al lui Enescu era propagandă pentru comunişti, pot spune că aducerea lui Menuhin la Bucureşti şi apoi turneul american al lui Enescu e propagandă proamericană. Iar ceea ce pare că îi reproşează dl Boia lui George Enescu se complică şi mai mult dacă adăugăm un fapt foarte important în legătură cu candidatura lui Enescu pentru comunişti, în alegerile din 1946. Alegerile au avut loc în noiembrie. Pe 10 septembrie, Enescu pleacă în turneul său american şi nu mai revine niciodată în România. Cu acel turneu, legendar acum, a început exilul final al Maestrului. Enescu, aşadar, pleacă definitiv din România cu două luni înaintea alegerilor din 1946. De ce nu s-a mai întors Enescu? În loc să ascultăm bîrfe, hai să-l ascultăm chiar pe el. Iată ce-i spune în 1951 lui Bernard Gavoty: „Se ştie ce s-a întîmplat cu ţara mea, ocupată pînă la urmă de URSS. În ce mă priveşte, am vrut să rămîn credincios principiilor şi sentimentelor mele, unei tradiţii cu care nu am vrut să o rup. Părăsind ţara în care m-am născut, mi-am luat rămas bun de la multe lucruri şi mai ales de la speranţele mele într-o retragere la ţară“. Cu alte cuvinte, prezenţa lui Enescu pe listele comuniştilor în 1946 e considerată o probă tare a colaboraţionismului său, iar motivaţia cu care el părăseşte ţara înaintea acelor alegeri („să rămîn credincios principiilor şi sentimentelor mele, unei tradiţii cu care nu am vrut să o rup“) nu pare a valora mare lucru. Din datele pe care le deţin (mărturii private ale unor oameni care l-au cunoscut), înscrierea lui pe lista comuniştilor în 1946 s-a făcut fără acceptul său, el fiind plecat din ţară la momentul stabilirii listelor. Evident, Enescu nu a participat nici o zi la lucrările Camerei în care a fost ales. Cameră care, fie vorba între noi, a fost deschisă de Regele Mihai I însuşi.
În ceea ce priveşte opţiunile politice ale lui Enescu, înclin şi eu să cred că Maestrul era mai degrabă în afara acestui gen de partizanat. Avea, însă, puternice opţiuni etice cu ecou politic. Îi detesta deopotrivă pe legionari şi pe comunişti. Era deplin devotat Casei Regale, şi nu doar în „raporturi strînse cu Palatul Regal şi cu lumea aristocratică“, cum spune dl Boia. De unde ştiu? Din surse de primă mînă, şi nu din bîrfe tangente. Mai întîi, din ceea ce s-a găsit în arhivele Securităţii referitoare la Enescu (cartea dlui Csendes, dar şi conferinţele doamnei Voicu-Arnăuţoiu). Apoi, din simpla vizită la muzeul din vila Luminiş – Sinaia. În fine, din amintirile lui Yehudi Menuhin, pe care le recomand oricui. În vreo trei cărţi lesne accesibile (amazon.com, de pildă), Menuhin îşi povesteşte viaţa. Firesc, sînt acolo zeci de pagini dedicate lui Enescu, mărturii extraordinare despre România anilor în care adolescentul şi apoi tînărul Yehudi venea la Bucureşti sau la Sinaia să studieze cu Enescu. Pentru amatorii de istorie foarte recentă, sînt acolo vreo două pagini mai mult decît interesante despre Ion Iliescu – amintiri ale trecerii lui Menuhin prin unul dintre primele Festivaluri Enescu de după 1989.
Adevărul despre Enescu este mult mai luminos decît lasă pagina dlui Boia să se înţeleagă. George Enescu a fost un patriot impecabil, fără cedare în faţa totalitarismului. Dacă nu sîntem noi, azi, capabili să admirăm măreţia acestui om nu e vina lui – care a trăit impecabil –, ci e vina ochiului nostru care nu mai poate vedea decît riduri, răni şi ulceraţii pe chipul oricui.
În cartea dlui Boia există trei tipuri de intelectuali arşi de politică: unii orbiţi de idealism şi apoi, vorba poetului, topiţi în flăcări pe-al lor propriu rug; alţii, fricoşi, care s-au chircit cuminţi să nu-i lovească tsunami-ul acelei istorii teribile; şi alţii cinici, care au văzut o bună şansă de confort personal şi mică putere, au priceput repede care e preţul şi l-au plătit fără să clipească. Sigur, mulţi dintre intelectualii evocaţi de dl Boia au parcurs două sau poate chiar toate aceste tipologii destinale în anii ’30-’50. Însă Enescu nu se încadrează în nici una dintre aceste categorii şi nu are ce căuta în această amplă şi tristă trecere în revistă a căderilor politice ale marilor oameni culturali ai ţării. George Enescu chiar a fost un român exemplar.
