Vestitorii primăverii
- încă o poveste dintr-un oraş mic. Şi-o ştiruţă -
Primăvara a venit tîrzior şi bîlbîit. Ba cald, ba frig, ba soare, ba nor, vînt şi ploaie cînd ţi-e lumea mai dragă, de nici nu mai ştii ce să pui pe tine dacă ieşi pe-afară. Aşa răceşti tocmai cînd ziceai c-ai scăpat de iarnă şi, la prima înfăţişare mai curajoasă a soarelui, te sprinteneşti şi ieşi în tricou. Pe o vreme ca asta, în orăşelul despre care vă povestesc – o aşezare nu tocmai anonimă, adormită între dealurile Olteniei subcarpatice – era forfotă mare.
Trecuseră nişte zile mai cu nor, fără nici o oră de soare, cu cîte o ploaie enervantă ici şi colo. Cînd vine cîte un pluton de zile de-astea, într-un oraş mic, somnolent şi veşnic mahmur, lumea bea dublu faţă de zilele obişnuite, în care bea mult. Tristeţile se prăbuşesc, ca nişte păsări călătoare resemnate, în oceanul de depresie. Cad în valurile pustiite de orice formă de viaţă, ale căror coame înspumate se retrag la reflux doar în zilele lungi, de vară, cînd oamenii stau la o bere pînă noaptea tîrziu, şi spun a mia oară povestea despre ce-ar fi putut ei fi. Le mulţumesc celor care m-au făcut atent că am luat-o razna cu descrierea, pierzînd vîrful cozii subiectului. Aşa e. Revin. Cum spuneam, trecuseră nişte zile mai cenuşii. Era o dimineaţă de-aia în care simţi că în curînd o să apară mirosul de copaci înverziţi. Încă n-a apărut clar, dar e foarte aproape. Ştiţi cum e.
Pe strada principală, care poartă numele revoluţionarului iconic al oltenimii, era agitaţie mare. Mai să nu-ţi crezi ochilor. Într-o zi obişnuită, afară de copiii puţini care mai bat drumul spre şcoală, rar vezi cîte o umbră care se încumetă să ia strada în piept. Asta, de bună seamă, dacă vreunul dintre beţivii locali nu dă vreun recital de romanţe sau de vorbe deşucheate, care se aşază direct în tezaurul local de folclor contemporan. În zilele obişnuite, oamenii fie se fac că nu se văd şi trec mai departe fluierînd niznai, fie stau la vorbă cîteva ore, în mijlocul străzii, ca şi cînd nu s-ar fi văzut de ani buni. De data asta însă totul era altfel. Strada era înţesată de lume. Feţe care nu se mai arătaseră pe-afară de nu mai ştiu cînd. Nu se mai văzuse aşa ceva de vreo treizeci de ani, din vremea în care orăşelul avea viaţă, iar duminica n-aveai loc pe stradă, strecurîndu-te printr-o viermuială asemănătoare cu cea a oraşelor în toată firea. Parcă se vorbiseră toate locuinţele, toate ungherele şi, la un semn, expulzaseră dintr-o mişcare toată suflarea care se ascundea într-însele. Unii chiar se vedeau, de-a binelea, după mulţi ani în care nu-şi zăriseră chipurile, deşi stăteau la cîteva case unul de celălalt. Pe figurile celor mai mulţi dintre ei se citea emoţia. O emoţie pe care nici măcar nu se chinuiau s-o ascundă. Toate anchilozările mecanismelor de socializare, de mult osificate, se dezmorţiseră ca prin minune. Oamenii îşi vorbeau cu însufleţire, îşi aranjau cîte un guler rebel sau cîte o cută imaginară a hainei, suflau de pe umăr un fir de praf inexistent şi îşi netezeau cîte o porţiune a frezei, doar ca să aibă ce face cu mîinile devenite de nestăpînit. Emoţie mare, nemaivăzută, parcă, nicicînd pe-aici. Ba chiar unii despre care ai fi jurat că n-au avut în viaţa lor – sau că n-au mai purtat de la însurătoare – un costum ieşiseră pe stradă cu tot ce găsiseră mai bun în dulapurile de mult uitate sub praf de naftalină.
O veche prietenă de-a mea, ieşită la cumpărături, rămîne blocată, cu ochii cît cepele, în cadrul uşii de la scara blocului. Se freacă la ochi şi nu-i vine să creadă. Îşi drege vocea, în căutarea unei tonalităţi normale, pe care n-o găseşte, orice-ar face. Glasul i-a pierit. Se uită la forfota din faţa ei şi se sprijină de rama uşii. Într-un tîrziu, găsind cu greu un fir de glas, întreabă pe cineva: „Nu vă supăraţi, ce se-ntîmplă?“. Persoana întrebată îşi freacă mîinile de emoţie şi răspunde cu glas însufleţit de nerăbdare: „Vine domnu’ Dan!“. „Care… Dan?!“, întreabă năucită prietena mea. Primeşte în schimb o privire profund contrariată şi un răspuns care conţine într-însul şi o urmă de dojană, că nu s-a prins, din prima, despre cine era vorba: „Eee… Asta-i bună! Cum care Dan, doamnă?! Domnu’ Dan Diaconescu de la partidul nostru. De la Partidul Poporului“. Cu o mînă tremurîndă, prietena mea bagă mîna în buzunar, scoate telefonul şi mă sună. De la sute de kilometri distanţă, îi aud glasul gîtuit, care intonează uvertura obişnuită a bombei – „Dacă-ţi zic ce-i aici, cazi din picioare!“.
Exact în momentul în care îmi sună telefonul şi aud glasul vechii mele prietene, la ştirile de pe un canal de sport tocmai se dăduse o veste tulburătoare. Meciul Rapid Bucureşti-FC Vaslui, din semifinalele Cupei României, se jucase în condiţii mai speciale. Pentru a se evita tensiunile între galerii, cafturile şi tîrîirile la Secţie, bărbaţii nu au avut acces pe stadion. S-a permis doar intrarea femeilor şi a copiilor. De cîtăva vreme, mai mulţi microbişti români practicanţi, dar şi chibiţi care nu frecventează stadioanele se exprimă, cu orice ocazie, extrem de colorat, la adresa conducerilor Ligii Profesioniste şi a Federaţiei Române de Fotbal. În principal, personalitatea vizată e cea a celebrului domn Dumitru Dragomir, zis şi Corleone, zis şi „Mitică de la Ligă“. În absenţa bărbaţilor, doamnele pătrunse pe stadion au încercat să suplinească, aşa cum au putut şi au ştiut ele mai bine, absenţa soţilor sau a prietenilor din tribune. Nu s-au sfiit să facă trimiteri culturale la subsolul fiinţei umane şi la părţile sudice ale taliilor de ambe sexe. Aşa-i pe stadion. Dar femeia română nu e doar atît. Nu e doar o prezenţă dătătoare de inspiraţie. E un sublim concept. Doamnele au afişat şi o pînză generoasă pe care scria exact aşa – „Mitică să ne pupi la păsărică“. A venit primăvara. O să fie un an vesel pe-aici.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
