Atacăm Iranul?
Pe măsură ce timpul trece şi Iranul nu renunţă la ambiţiile sale nucleare, se discută tot mai mult despre soluţia militară. Cuvîntul tot mai des folosit în privinţa acţiunii militare împotriva Iranului este „inevitabil“, iar înţelepţii cu formula „nu mai e o problemă dacă, singura problemă e cînd“ sînt tot mai mulţi pe piaţa comentariilor politice. Cum nu ştiu să existe vreun comentator, expert sau nu, care să aibă o idee cît de cît despre conţinutul „soluţiei militare“ în cazul iranian, constat că se reia discuţia asupra legitimităţii şi rezultatelor intervenţiilor militare în general. E adevărat, avem o cazuistică amplă: Kosovo, Afganistan, Irak, Libia. În toate aceste situaţii, cu excepţia Afganistanului unde operaţiunile nu s-au încheiat, intervenţia militară şi-a realizat obiectivul asumat: în Kosovo, acţiunile anti-albaneze ale lui Miloşevici au încetat, în Irak, regimul lui Saddam Hussein s-a prăbuşit, în Libia, regimul lui Gaddafi s-a prăbuşit şi în Afganistan obiectivul prim a fost atins prin alungarea combinaţiei talibani plus al-Qaeda de la putere.
Şi totuşi, chestiunea rezultatelor intervenţiilor militare se pune pentru că, în toate aceste cazuri, ceea ce a apărut după intervenţii a fost apreciat de mulţi comentatori ca fiind chiar mai rău decît înainte, chiar dacă mulţi alţii cred contrariul. S-a spus nu o dată că problema născută după succesul imediat al acestor intervenţii e mai mare decît problema rezolvată militar. Apare, astfel, un paradox: dacă se intervine militar, e posibil ca efectul nedorit să fie mai puternic decît efectul dorit şi realizat – dacă nu se intervine militar, regimurile de tip iranian (dictatoriale, sfidătoare, puternic naţionaliste şi violente atît cu propriii cetăţeni, cît şi cu alţii) nu pot fi oprite din răul pe care îl fac. Aşadar, cum e mai bine? Decizia, admit, e grea.
Prima şi cea mai sigură cale este aceea de a proceda după regulile dreptului şi cutumei internaţionale. Adică, să se ajungă la intervenţia militară numai dacă există consens cel puţin în Consiliul de Securitate. Numai că acest Consiliu nu e alcătuit din reprezentanţi ai comunităţii internaţionale care cumpănesc cum e mai bine pentru toţi, ci din reprezentanţii unor state aflate ele însele în competiţie strategică, economică şi politică. Consiliul de Securitate poate să aprobe o acţiune militară internaţională şi practica ne arată că ceea ce decide Consiliul, mai ales dacă o face cu unanimitate, are deplină legitimitate. Acţiunile militare aprobate de Consiliul de Securitate au mult mai mare legitimitate internaţională decît oricare altele. Doar că în interiorul Consiliului, cum se ştie, între membrii cu drept de veto, se face politică. Mai exact, se face o politică cît se poate de realistă şi de egoistă, şi nu justiţie. Acum, iată, Rusia şi China protejează Iranul şi Siria, iar Statele Unite protejează Israelul. Nu discut acum care dintre aceste două atitudini este corectă şi care nu, deşi am o părere clară în privinţa aceasta. Pe fond, e acelaşi lucru. Orice iniţiativă a uneia dintre părţi (SUA & co) va fi blocată de cealaltă parte (Rusia & China) şi viceversa, din raţiuni pur strategice. Aşadar, Consiliul de Securitate recunoaşte legitimitatea atunci cînd aprobă, dar asta nu înseamnă că ceea ce nu aprobă este nelegitim.
Apoi, se mai pune problema eficienţei sancţiunilor de alt tip (politic, economic etc.) decît cele militare. Mai întîi, se remarcă faptul că un regim supus sancţiunilor poate rezista mult şi bine (vezi cazul Africii de Sud din anii ’80). Apoi, sancţiunile non-militare au produs efecte în cazul unor regimuri cît de cît raţionale. Adică al unor regimuri care pot asuma serios că „dacă toată comunitatea internaţională are o problemă cu mine, atunci chiar am o problemă“. Numai că regimurile de tip iranian nu au această perspectivă. Ni-l amintim chiar pe Nicolae Ceauşescu, un adevărat „iranian“ al Estului comunist – în mintea sa şi a regimului său ultrapersonalizat, Occidentul întreg, dar şi Estul conspirau împotriva sa şi îl calomniau fără încetare, deşi poporul îl iubea şi era fericit cu el. Acest tip de problemă nu prea are alt leac în afara celui care presupune forţa.
Sigur că cei care decid să participe la o acţiune militară de acest gen îşi asumă toate consecinţele. Mai întîi, cele nedorite: pot muri civili nevinovaţi, caz în care nu poţi produce o explicaţie cît de cît plauzibilă, pot creşte tensiunile colaterale conflictului, cum ar fi în relaţia cu China sau cu Rusia, pot avea loc perturbaţii greu gestionabile pe piaţa energiei. Mai apoi, cele neaşteptate: aliaţii de moment pot deveni inamicii de mîine, iar tumultul politic care urmează înfrîngerii unui asemenea regim este incontrolabil şi poate naşte monştri. În plus, există întotdeauna posibilitatea ca o acţiune militară să nu reuşească. Dar cei care se declară total împotriva intervenţiei militare au de răspuns unei întrebări evidente: cum altfel poţi opri programul nuclear iranian, cum altfel poţi monitoriza Iranul, cum altfel poţi convinge acest regim să renunţe la obiective demente, precum ştergerea Israelului de pe hartă? S-au încercat, pînă acum, toate variantele, toate tipurile de sancţiuni şi toate formulele de negociere. Rezultatul e nul – Iranul nu acceptă monitorizare internaţională şi nu renunţă la ambiţia sa. Ce ar fi de făcut? Sînt şi dintre aceia care se refugiază în negarea evidenţei, spunînd că ameninţarea iraniană e cu totul inventată, că nu e nimic real în ceea ce se spune despre programul lor nuclear, că Iranul e victima unei agresiuni politice şi informaţionale internaţionale. Mai sînt şi alţii atît de fascinaţi de marea cultură persană, încît ajung să apere regimul Ahmadinejad. În fine, mai există şi analiştii fini care povestesc la infinit despre diferenţele de viziune apărute de cîţiva ani între Ahmadinejad şi Khamenei. Sincer, aceste diferenţe nu au produs nici un efect real, palpabil, în politica externă a Iranului. Oricum, o asemenea atitudine de fugă din faţa marilor întrebări mi se pare de neacceptat – nu cred că mai poate exista vreun dubiu asupra faptului că scopul Iranului este acela de a dobîndi arma nucleară pentru a schimba dramatic raportul de forţe în regiunea extinsă a Asiei Centrale şi în spaţiul arab.
Aşadar, opţiunea intervenţiei militare în Iran nu e deloc uşoară. Aş avea, cu modestie, un singur sfat de dat celor care trebuie să ia decizia: nu-i amestecaţi pe intelectuali în treaba asta, pentru că tensiunile întrebărilor cu răspuns greu sînt atît de mari în acest caz, încît nu veţi avea de la ei decît alte şi alte întrebări, din ce în ce mai sofisticate şi din ce în ce mai inutile din perspectiva răspunsurilor. La fel, aş sugera cu aceeaşi modestie, celor gata să comenteze deciziile care se vor lua, să se sprijine în analiza lor numai pe intelectuali, pentru că nimeni nu e mai bine echipat să foarfece şi să disece ceea ce nu e el însuşi în stare să facă decît intelectualul. Nu e deloc sarcasm sau ironie în ceea ce spun.
