A apucat bine
- fragmente fragede din arta supravieţuirii -
Oraş mic. Sau „mic orăşel“, cum spun suav mulţi reporteri din partea asta de lume. Poate fi şi comună. Ce s-o mai lungim, poate fi şi sat. Dacă ne enervăm (şi ne enervăm!), poate fi oriunde în România. Nu contează dimensiunea localităţii. Deşi, pînă la urmă, cu durere în suflet, tot trebuie să recunoaştem că mărimea contează. Explic îndată de ce. Pentru că, într-o localitate mică, zvonurile, şuşotelile, bolboroseala veştilor etern reşapate funcţionează altfel. Ştirea, fie reîncălzită, fie proaspătă, are cu totul altă greutate într-o adunare umană de mici dimensiuni, cu tabieturi nezdruncinate şi somn obligatoriu după masa de prînz. În fine, n-o mai lungesc, am senzaţia că deja v-am pierdut, de la primele rînduri. Pentru noi, ăştia, puţini, cîţi om mai fi rămas, povestea merge mai departe aşa: oraş mai degrabă mic, tensiuni eterne, bîrfe, invidii, politeţe obsesivă care maschează uri cumplite, imagine idilică a aşezării cochete îndărătul căreia se ascund tristeţi abisale. Am pierdut enorm cu localizarea poveştii. Cer scuze şi celor foarte puţini care au mai rămas pînă la rîndul ăsta. La urma urmei, nici nu e aşa de importantă localizarea asta. Zicem undeva în România, şi gata. Basta! Trecem la treabă.
Uneori, zvonurile despre cineva care a rupt bariera destinului şi a părăsit tristeţea aşezării natale încep aşa – Ehe, a apucat bine a lu’ cutare… Asta înseamnă că cel evadat sau, mă rog, propulsat dincolo de graniţa lagărului natal e urmărit de la distanţă, cu ochii minţii unei comunităţi unite de depresia colectivă. Singura solidaritate a celor care suferă de aceeaşi tristeţe e urmărirea evadaţilor. Iar zicerea cu „a apucat bine“ se poate citi, auzi, interpreta în multe chipuri. E o zicere a invidiei absolute. Poate fi şi a unei uri mocnite care, obosită de război, se predă şi recunoaşte totul. După cum poate fi şi nostalgia dulce-amăruie a faptului că cineva care evadează nu face decît să confirme legea locului. Ai noroc, fugi. N-ai, stai aici, cu noi. Nu calităţile te trimit în afara coşmarului comun. Norocul. Şansa. Adică noi n-avem calităţi? Ohooo, copile! Habar n-ai ce lume e pe aici. Oameni care puteau fi foarte mari. Oameni cu talente nemaipomenite care ar fi făcut cariere la nivel înalt. N-au avut noroc. Uite, ăla al lu’ Cutărescu a avut noroc. A apucat bine. E mare. Au mai zis unii c-o fi şi-o păţi. Ba c-a făcut aia, ba c-a făcut ailaltă. Cui îi pasă? Crezi că, la urmă, stă cineva să mai numere căcaturile pe care le face unu’? Că s-o fi umilit, că o fi fost doar cu pile, că i-a dat în gît pe alţii?! A apucat bine, sau nu?! A apucat. Păi, asta contează.
Succesul evadatului e şi o supapă care evacuează tensiunile comunităţii mici. El funcţionează ca obiect al invidiei colective, dar poate fi, în aceeaşi măsură, îmbrăţişat şi de un soi de dragoste. O iubire a comunităţii, inconştient direcţionată către evadat. Cazul lui arată că nu sîntem nişte neica nimeni. Nu sîntem nişte terchea-berchea. Om fi noi izolaţi în orăşelul nostru. Deşi pe-aici a trecut lume mare, lume bună. Habar n-ai cîtă lume fină a trecut prin părţile astea, de-a lungul anilor. Aici era fineţea fineţurilor. Cei mai mari veneau. Acum nu mai sînt vremurile alea. Dar nici oameni ca atunci nu mai sînt. Ăia erau oameni în toată puterea cuvîntului. Nu mai găseşti acum aşa ceva. Cutărescu a apucat bine, dar a plecat de-aici. Nu putea el să iasă din nişte nenorociţi. N-om mai fi noi ce eram odată. Dar nici glugi de coceni nu sîntem. Mai dăm şi noi cîte unu’ de soi.
„A apucat bine“ se referă şi la dimensiunea matrimonială a existenţei. De cele mai multe ori, fata care îşi îndeplineşte misiunea de atacă şi scufundă e cineva despre care se poate spune, liniştit, că a apucat bine. A prins un individ cu stare şi s-a băgat pe sub pielea lui, pînă cînd ăla n-a mai putut scăpa de ea şi a luat-o. I-a făcut şi-un copil, aşa, surpriză de ziua lui. Să leşine ăla, nu altceva. I-a zis că nu ştie cum s-a-ntîmplat, că ea a avut grijă, da’ nu-şi dă seama cum a ieşit aşa ceva. Ai lui erau disperaţi, că ziceau că fata e modestă. Dom’le, atîta s-a ţinut şi de capu’ ălora, că n-au mai scăpat de ea. Cînd au mai văzut şi copilu’, că doar îl ştiţi cît e de frumuşel, că seamănă cu tac’su, s-au topit. În limbă sînt după ăla micu’. Băiatu’ ce să mai zică?! S-a văzut şi cu copil, şi-nsurat, cînd s-o fi dezmeticit, săracu’, treaba era gata. Doar o ştiţi pe fată, că nu era cine ştie ce la şcoală, ca a lu’ Cutăreanu. Care, cu toată şcoala ei, n-a făcut mare brînză. Acu’ a ajuns profesoară la liceu’ nostru. A ajuns de unde-a plecat. Astalaltă, dom’le, nu silitoare, cît ambiţioasă foc. O ţii minte că nu se lăsa nici de-a dracu’. Am zis io atunci că asta o să apuce bine. Urîţică şi ambiţioasă, dată dracu’, exact ca mă-sa. Cu dinţii s-a ţinut de ăia şi nu s-a lăsat. Acu’ ea dictează tot, pe-acolo. Armată face cu ăla. Şi cu părinţii lui, la fel. Nu-i ies ăia din cuvînt. Ai văzut cînd vine cu tot familionu’, p-aici, în vacanţă, cum îi dirijează pe toţi? Vezi, asta înseamnă să reuşeşti, dom’le. Să ştii ce vrei. Ţi-ai pus în cap să faci aia? Păi, aia faci, nene.
A apuca bine are dimensiuni de toate felurile. De la metafizici, pînă la cele mai concrete aplicaţii posibile. Bunăoară, duminică. Seara. Aglomeraţie mare. Se merge bară la bară. Apare Salvarea. Sirene de-ţi găuresc urechile, claxoane peste claxoane. Nimic. N-ai cum să-i faci loc. Plus că unii nu se dau la o parte. Nu vor ei. N-au chef. Se face verde. Unul mai fraier se dă la o parte, să treacă ambulanţa. Dar nu-l lasă alţii să intre pe banda lor. Pînă la urmă, reuşeşte să facă loc. Salvarea accelerează. Abia acum, ăia care nu se mişcaseră un centimetru demarează în trombă, după Salvare. La adăpostul ei, în urma ei, vor merge mult mai repede. Alţii îi privesc cu invidie. Deh… au apucat bine.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
