Liiceanu şi Ivănescu se joacă de-a Stan şi Bran

Ce ar putea spune o carte de dialoguri între un poet şi un filozof, unui politolog ca mine? La prima vedere, nu mare lucru. De aceea, vă sfătuiesc să treceţi peste impulsul de a considera Măştile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu (Humanitas, 2012) o simplă carte de dialoguri între un poet şi un filozof. În primul rînd, e o carte foarte haioasă. De genul pufneşti-în-rîs-în-tren-şi-zice-lumea-că-rîzi-singur-ca-prostu’. De la Titu pînă la Piteşti mi s-a întîmplat de mai multe ori să nu mă pot abţine. Apoi, tocmai pentru politologi ca mine şi celelalte tipuri de ingineri care nu au habar de poezia lui Mircea Ivănescu, e frumos să descoperi o personalitate care altfel ar rămîne în cercul strîmt al absolvenţilor de Litere (nu că ar fi ceva rău în asta, vorba lui Seinfeld). Colecţia „Portrete în dialog“ a Humanitasului a plecat de la ideea lui Gabriel Liiceanu că sînt oameni cu care dispare o lume şi că e un fel de datorie să-i pui să vorbească. Cît mai pot. Ivănescu s-a stins curînd după ce au fost înregistrate dialogurile din carte. Dar scopul cărţii e cu atît mai frumos.

Umorul vine atît din figura antologică a poetului, dar mai ales din contrastul dintre cele două personalităţi. Parcă ar fi Stan şi Bran. Să mă ierte Gabriel Liiceanu pentu comparaţie, dar eu aşa mi i-am imaginat cînd pufneam în rîs. Grasul serios care se enervează de întîmplările prin care trec şi slăbănogul aiurit care ia lumea aşa cum este. Liiceanu cel serios, etic, intransigent, enervat / Ivănescu aiurit, amoral (nu imoral), fermecător, flegmatic. Cartea reproduce tensiunea dintre cele două personalităţi fără ca această tensiune să fie altceva decît o plăcută conversaţie de crîşmă boemă.

Ivănescu ajunge întrucîtva la concluzia că toată viaţa a fost ofiţer sub acoperire. „Fiind un tip şters şi fără mari pretenţii de la lume şi viaţă, am traversat istoria lin şi n-am avut practic de suferit în nici un fel de pe urma schimbărilor de regim“. Asta chiar lucrînd în zona sensibilă Agerpres şi învîrtindu-se în lumea scriitorilor atent supravhegheată, MI nu a avut de-a face cu „băieţii“. Deci, prin excludere logică, singura concluzie e că a fost ofiţer acoperit. O explicaţie mai la îndemînă mi se pare că fiind un aiurit care mergea pe stradă citind şi bea de stingea, băieţii cu ochi albaştri nu l-au considerat nici un pericol şi nici de încredere. Dar el e serios în explicaţia sa, sau aşa se joacă. Liiceanu nu îl ia în serios şi nu acceptă joaca asta pe o temă atît de serioasă. GL se enervează, MI vede că se enervează şi îi place să-l enerveze. Parcă vezi o imensă farfurie cu frişcă pe care o îndreaptă spre GL. Cînd spune că a trebuit să intre în partid ca să primească la Sibiu o casă cu curte pentru pisici (vreo 10-14), Liiceanu l-a prins: „Păi, după teoria dumnevoastră, un ofiţer sub acoperire, ca să fie mai bine «acoperit», n-avea nevoie să devină membru de partid ca să primească o casă. O primea pentru că era ofiţer sub acoperire, nu membru de partid / MI: Nu, domnule, acesta e un argument subţire pe lîngă toate pe care vi le-am înşirat eu. Ascultaţi ce vă spun. Concluzia e irefutabilă – şi o să vă mai dau poate şi alte argumente dacă îmi aduc aminte (uit teribil în ultima vreme!): am fost şi, pesemne, sînt ofiţer acoperit fără să ştiu! / GL: Aşa, unul fără acte, fără angajamente, fără ştate de plată? / MI: Ei, ăştia erau categoria «vulgari». Eu cred că făceam parte dintr-o categorie mai rafinată“ (p. 67).

Cam în acelaşi stil se joacă MI cu toate temele majore şi tragice ale epocii pe care a trăit-o. La un moment dat, am impresia că GL se lasă totuşi, intră în joacă. De fapt, nu poţi să fii sigur. Tocmai acesta e farmecul cărţii: pufneşti în rîs, dar nu eşti sigur cînd se joacă MI, cînd se joacă GL, cînd refuză să se joace GL, cînd refuză să nu se joace MI.

Despre intrarea în PCR. MI: „Nu mi-am pus nici un moment problema că asta e o dramă. / GL: Dar de ce nu v-aţi pus? Cum de nu v-aţi pus? / MI: Pentru că nu e o dramă. / GL: Ba e, că atunci cînd l-am întrebat pe Petru Creţia, odată, de ce nu a intrat în partid – rămăsese de ani de zile la Clasice, lector sau asistent, mi-a răspuns: «pentru că nu pot să intru într-un partid a cărui istorie e pătată de sînge». / MI: Ce să spun! Dar poţi să intri într-un popor a cărui istorie e aşa cum e. / GL: A, păi ăsta e un sofism! În istoria românească n-ai intrat de bunăvoie. Te-ai pomenit. Pe cînd în partid… / MI: Păi, şi în partid te pomeneai! Era un soi de ritual“ (p. 75).

Despre simpatia lui MI pentru Ion Iliescu, fostul său coleg de liceu. GL: „Dacă dumneavoastră eraţi studentul bătut măr în Piaţa Universităţii de nişte haidamaci dotaţi cu bîte, cred că nu mai spuneaţi astăzi că Iliescu vă e simpatic. Vă garantez asta. Eraţi la Bucureşti în ’90? Nu eraţi, eraţi aici, la Sibiu. A fost ceva oribil. / MI: Da, ştiu că a fost ceva oribil. Şi într-o după-amiază, în 17 iunie 1990, am prezidat o şedinţă a Cenaclului Transilvania în care am spus că felul în care au fost bătuţi oamenii atunci în piaţă e un exemplu pentru felul în care se face istoria pe spinarea altora“ (p. 81).

Despre complicitatea intelectualilor sub comunism. GL: „Ionel Vianu, în cartea pe care a scris-o recent, Amor Intellectualis, şi care e foarte interesantă dintr-o grămadă de puncte de vedere, îl descrie pe tatăl său ca pe o victimă a regimului comunist. / MI: A fost, fără îndoială, o victimă. / GL: Bine, aşa, victime am fost toţi, dacă judecăm după destinele noastre mutilate sau contorsionate sau după cum ne-ar fi arătat viaţa în condiţii istorice normale. Cred însă că Tudor Vianu a fost în primul rînd victima propriilor sale opţiuni. Nu l-a obligat nimeni să facă elogiul umanismului socialist“ (p. 105). Printre puţinele ocazii cînd MI devine totuşi serios: „Eu aş zice că e mai importantă continuitatea personalităţii lui Vianu pentru generaţiile acelea, poate şi pentru generaţiile actuale, care e limpede că habar n-au cine a fost Vianu, dar care, fără să ştie, beneficiază de ce a făcut el atunci. Dacă n-ar fi existat nici Vianu, nici Călinescu, ar fi fost mult mai rău, liniile de alternanţă erau jalnice“ (p. 107). Şi tot Liiceanu se lasă păgubaş: „Continuitatea s-ar fi putut obţine şi altfel: cu Noica, cu Dragomir, cu Creţia... Una care nu a trebuit plătită cu preţul acela. Dar nu mai insist. De cîte ori o iau pe linia asta, devin antipatic. Poate că eu exagerez, poate că eu bat cîmpii, poate că «viaţa e în altă parte»“.

Şi cum să nu pufneşti în rîs în faţa unor declaraţii de acest gen: „Mă gîndeam azi-noapte, domnule Liiceanu, că, luîndu-ne cu vorba, am omis să vă spun ceva esenţial, ceva ce acum face obiectul unei comunicări urgente. Cred, anume, că toată viaţa mea eu am fost un idiot“ (p. 149). „MI: Altminteri, cine dracu’ mai vorbeşte acum despre aşa-zisa poezie a mea, a lui Ivănescu? / GL: Denisa, de pildă, pe care aţi invocat-o adineauri, mi-a spus că sînteţi cel mai mare poet român în viaţă. / MI: A, asta e o formulă copiată de la mine. Eu umblam în dreapta şi-n stînga şi răspîndeam acest zvon“ (p. 157). Despre Radu Moraru: „Ei bine, e unul dintre puţinii indivizi despre care am conştiinţa faptului că e un dobitoc“.

Întrebat despre abuzul de alcool, poetul Mircea Ivănescu găseşte o definiţie simplă a fericirii: „Aveam nevoie să ies din circuit. Probabil că în asta constă fericirea“ (p. 177). Probabil că nu voi deveni un degustător de poezie nici cu ocazia asta, dar poetul MI m-a scos din circuit, pentru cîteva ore, cu cartea asta.