În arest la bibliotecă

Puţin timp după Revoluţie, abia ce abandonasem prima mea profesie, că unei persoane foarte voluntare îi căşunase că ar fi musai să mă angajeze la o mare bibliotecă. Ştia ea că urmau să fie scoase nişte posturi la concurs. Luat repede, m-am lăsat dus de val şi am făcut ce mi s-a spus. În cîteva zile trebuia să învăţ un curs de biblioteconomie (am făcut rost de unul litografiat – cum era pe vremea aceea), să învăţ o limbă străină pe care n-o ştiam (un fleac!) şi, în general, să îmi reîmprospătez întreaga cultură generală.

Între timp, persoana cu pricina s-a zbătut să-mi aranjeze şi o întîlnire cu un director al acelei instituţii, să-mi explice în ce consta jobul pentru care dădeam concurs şi să-mi liniştească temerile. Tipul mi-a spus că e nevoie de oameni tineri care să informatizeze cataloagele, că examenul va fi foarte simplu, că întrebările de cultură generală vor fi de genul „Cîte partide fac parte din noul Parlament al României?“ etc. În cele din urmă, am fost convins să încerc.

A venit şi ziua concursului. Am intrat în clădirea cu ziduri groase şi cenuşii de piatră, în care îşi avea sediul marea bibliotecă. Deşi afară era vară şi soare, în interior lumina era aprinsă. O lumină care te făcea să te simţi bolnav şi nu reuşea să compenseze întunecimea sălilor foarte mari. Am fost îndrumat către o uşă înaltă pe care era lipită cu scotch o foaie A4 avînd scris pe ea, mare, cu pixul: „Concurs“.

Deşi sosisem cu minute bune înainte de ora anunţată, am avut surpriza să descopăr că ceilalţi concurenţi erau deja la locurile lor. Vreo şapte-opt. După ce am dat buletinul supraveghetoarei, m-a aşezat într-o bancă. Sala era înaltă şi friguroasă, cu o linişte de catedrală. La răstimpuri se mai auzea cîte o şoaptă sau cîte un foşnet de foi. Concurenţii mei încă studiau febril. În faţa mea stătea un ins cu o poziţie nefirească, probabil cocoşat, purtînd nişte ochelari cu lentile groase. Din cînd în cînd se uita uşor peste umăr cu gura deschisă, ca atunci cînd scoţi capul din apă la crawl. Mai în faţă şedea o fată într-o rochie înflorată, cu o jachetă pusă pe umeri, de sub care-i ieşeau mîinile subţiri ca nişte grisine. O altă fată, cu ochelari mari de muscă, aşezată paralel cu mine, îmi tot arunca priviri temătoare. O clipă mi-a trecut prin minte chiar să-i fac un semn urît, numai ca să-i ofer confirmarea că aş fi un individ periculos. M-am gîndit că, totuşi, poate aveam să devin coleg cu oamenii aceia. Mi se părea că, dacă aş fi strigat anumite cuvinte în gura mare, cu toţii ar fi dispărut ca dracul în faţa rugăciunii, că s-ar fi efondrat pur şi simplu, de ruşine. Eu tocmai renunţasem la o meserie în aer liber. Luni în şir bătusem munţii şi luasem tot soarele şi vîntul din Carpaţi. Mă simţeam aruncat într-o văgăună întunecată, printre nişte stranii apariţii.

Examenul a început şi m-am străduit să fac tot ce puteam, conştient fiind însă că n-am nici o şansă în faţa celorlalţi, despre care atunci realizam că întruchipează pe deplin specia numită şoarece de bibliotecă. Am descoperit surprins că una dintre întrebări era chiar cea cu partidele, pe care mi-o spusese directorul. Adică, se chema că aflasem dinainte subiectul? Eram unul dintr-ăia cu pile? Am început să-mi fac probleme. Şi dacă printr-o minune, şi cu pilele acelea a căror amploare poate că nici n-o bănuiam, aş fi reuşit să iau postul vreunui ins plin de talent şi cu o mare dorinţă de a fi bibliotecar, de exemplu, cocoşatul, cel cu ochelari ca fundurile de sifon?

Supraveghetoarea ne privea cu ochi de vultur. Mi-a adus aminte de bibliotecara de la şcoala generală, cea care ne chinuia în tandem cu profesoara de română. Una ne obliga să împrumutăm cărţi care nu ne interesau, cealaltă ne speria cu pedepsele pentru cei care depăşesc termenul de restituire. De atunci cred că mi-au înmugurit în minte o oarecare repulsie şi ceva complexe faţă de această instituţie. Pe la mijlocul anilor ’90, ca jurnalist, urma să am de-a face cu custozii de la Biblioteca Academiei, cu observaţiile lor iritate adresate unor oameni în toată firea, cu incredibila birocraţie, cu locurile obligatorii din sală... De fiecare dată îmi făceam reproşuri că nu aveam asupră-mi nici o carte de acasă, ca s-o citesc în lungile aşteptări pînă cînd mi se spunea că, dintr-un motiv sau altul, volumele sau ziarele pe care le solicitasem nu-mi pot fi puse la dispoziţie. Smerit în faţa marilor păstrători ai culturii, credeam că de fiecare dată e vorba de propriul meu ghinion. De abia după ce l-am citit pe Umberto Eco, am avut confirmarea că acest soi de bibliotecă nu era decît o pervertire, o instituţie care mai degrabă ascunde cunoaşterea decît s-o împărtăşească. Am descoperit că în lumea civilizată lucrurile stau cu totul altfel.

În orice caz, după ce acel concurs de la bibliotecă s-a încheiat, ţin minte cum am ţîşnit afară la soare şi m-am oprit direct la terasa Dunărea de lîngă Universitate. Am băut nenumărate beri cu prieteni de-ai mei geologi şi am pronunţat anumite cuvinte. N-am mai fost niciodată curios să aflu rezultatul concursului. Dar, în acea vară, am visat că acasă la mine veniseră nişte custozi să mă aresteze... să mă pună la raft.