Spania, în finala Ligii Datoriilor

În ziua în care aceste rînduri sînt trimise la tipar, tocmai are loc manşa întîi a semifinalelor cupelor europene la fotbal. Cinci echipe dintre cele opt implicate în semifinalele celor două eurocupe sînt spaniole: Real şi Barcelona, în semifinalele Ligii Campionilor, Atlético Madrid, Valencia şi Athletic Bilbao, în Liga Europa.

Nu e de mirare. Sumele care se învîrt în fotbalul spaniol le-ar putea da palpitaţii unora mai slabi de înger. Numai Cristiano Ronaldo de la Real Madrid a fost cumpărat cu 94 de milioane de euro. Barcelona are în vitrină Liga Campionilor, iar naţionala Spaniei este campioană europeană şi mondială. Despre campionatul spaniol se spune că este, dacă nu „cel mai tare“, atunci măcar „cel mai spectaculos“ din lume. Stadioanele sînt pline.

Dar există o problemă: datoriile. Fiecare dintre rivalele Real Madrid şi Barcelona are datorii ce se apropie vertiginos de 600 de milioane de euro. Nici semifinalistele din Liga Europa nu stau mai strălucit. Atlético Madrid este datoare cu peste 500 de milioane de euro, Valencia se apropie şi ea de 400 de milioane.

Totul pare de-a dreptul o sfidare, într-o ţară în care rata şomajului se apropie de 23%, iar populaţiei i se cer noi sacrificii. Într-un anumit fel, modelul fotbalului se asemănă cu cel al economiei spaniole: proiecte extravagante, investiţii uriaşe, datorii asemenea.

Un raport Bloomberg, publicat acum două săptămîni, arăta faptul că noul plan de austeritate pus la punct de guvernul de la Madrid nu a reuşit să cîştige încrederea investitorilor. Consecinţă directă – sau nu – a acestui raport, săptămîna trecută, dobînzile obligaţiunilor pe zece ani s-au apropiat de 6%, ceea ce pe termen mediu este considerat nesustenabil.

Urmările pentru zona euro şi întreaga Uniune pot fi cu mult mai grave decît cele ale crizei greceşti. Economia Spaniei este a patra ca mărime din zona euro, iar dacă se prăbuşeşte, dispozitivele de protecţie financiară ale eurozonei, care de-abia au fost puse pe picioare, vor fi pur şi simplu spulberate.

Spre deosebire de Grecia, însă, nu se poate spune că Spania nu a făcut ce trebuia. S-a spus adesea că, în Grecia şi Italia, guvernele conduse de George Papandreu, respectiv Silvio Berlusconi „nu făceau ce trebuie“. De unde şi agravarea crizei. Dar guvernele de la Madrid, atît cel condus de José Luis Zapatero, cît şi cel actual, al lui Mariano Rajoy, „au făcut ce trebuie“.

Planurile de austeritate s-au succedat. Ultimul prevede ca deficitul bugetar să coboare de la 8,5% din PIB în 2011 la 5,3% în acest an. Au fost reduse cheltuielile publice – ultima tăiere, de 10 miliarde de euro, din domenii precum educaţia şi sănătatea, a fost salutată de Comisia Europeană, dar pieţele financiare nu au reacţionat pozitiv.

Măsurile de austeritate nu au făcut decît să arunce ţara într-o spirală a recesiunii – guvernul de la Madrid taie la un capăt şi, la celălalt, vede cum încasările sale scad.

Iar întrebarea este dacă mai e loc de austeritate în Spania, cu cei aproape 5 milioane de şomeri ai săi. Şi dacă reţeta de inspiraţie germană nu funcţionează, ce se va întîmpla cu Pactul fiscal, a cărui piatră de temelie este tocmai austeritatea? Pieţele şi liderii politici tremură la gîndul că, într-o zi, guvernul de la Madrid va veni să ceară ajutorul Uniunii Europene.

Şi totuşi, de ce sperie Spania? În definitiv, la sfîrşitul anului trecut, datoria spaniolă ajunsese la aproape 70% din PIB şi, în ritmul actual, ar putea ajunge la aproape 80% din PIB pînă la finele anului. Ceea ce este mult, dacă ne gîndim la mărimea Spaniei, dar parcă nu sună atît de înfiorător precum în cazul Greciei, unde de-abia se speră că datoria va coborî sub 120% din PIB, şi aceasta la orizontul anului 2020.

Nu însă datoria publică ameninţă să îngroape Spania, ci datoria privată, îndeosebi cea din sectorul bancar. Potrivit Băncii Spaniei, companiile de construcţii datorează băncilor cca 300 de miliarde de euro, care au o expunere la credite neperformante de aproximativ 176 de miliarde. Sectorul bancar din Spania s-ar putea reduce în acest an la cca 10 bănci, de la peste 40 existente înainte de criza economică, şi aceasta din cauza pagubelor provocate de spargerea bulei imobiliare.

Problemele financiare ale Spaniei sînt cauzate şi de cheltuielile scăpate de sub control ale provinciilor autonome. Boom-ul economic şi imobiliar de acum cîţiva ani le-a încurajat să se avînte în cheltuieli exorbitante, pe credit. Creşterea economică părea să nu se mai termine niciodată.

Ceva ciudat s-a petrecut la începutul anului, cînd Valencia, cea mai îndatoraă dintre regiuni, pare să fi primit din partea guvernului central o garanţie „verbală“ pentru datoria scadentă în valoare de aproximativ 123 de milioane de euro, pe care această regiune o avea către Deutsche Bank. Dacă lucrurile au stat aşa cum le-a prezentat presa iberică, atunci am asistat, pe tăcute, la prima intrare în incapacitate de plată a uneia dintre regiunile autonome. Ceea ce ridică un şi mai mare semn de întrebare asupra capacităţii guvernului spaniol de a face faţă presiunii financiare.

Aceasta este o lecţie şi pentru România, care se pregăteşte, la rîndu-i, pentru regionalizare. Există riscul imens de a lăsa stabilitatea bugetară pe mîinile unor baroni locali rapace, în absenţa unor garanţii solide privind formarea şi execuţia bugetelor regionale.

Dar, pînă atunci, aşteptăm finala. Cea de Liga Europa, evident, care va fi găzduită curînd de Bucureşti. Şi în care va intra pe teren cel puţin o echipă spaniolă. Cu datoriile ei, cu tot. Bula speculativă spaniolă s-a prăbuşit cu zgomot, cea fotbalistică încă supravieţuieşte. Nu se ştie pînă cînd.  

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.