Intelectualii? A se slăbi!
Colegul meu de şcoală primară, dl Ştefan Brăgărea (în clasă i se spunea Toto), mi-a scris cîteva rînduri pe adresa Dilemei vechi în chestiunea nebuloasă – şi tot mai iritantă – a „intelectualilor“. M-am bucurat să văd că citeşte gazeta noastră şi că e un cititor reactiv. Trebuie să spun că, încă din clasa a treia, îl admiram intens, cu inevitabile accente de invidie. Scria versuri mai bune ca ale mele şi era la fel de dotat pentru umanioare ca şi pentru ştiinţele exacte. Avea o maturitate timpurie, care îi dădea o anumită afectare a gestului şi a rostirii, fără să atenueze în vreun fel, ba dimpotrivă, farmecul portretului lui.
L-am indispus, se pare, cu o frază aruncată în fuga unei conversaţii cu dl Lucian Boia: intelectualii, afirmam în conversaţia cu pricina, nu au neapărat mai mult sau mai puţin caracter decît inginerii, taximetriştii etc. Care va să zică inginerii nu sînt intelectuali... Dragă Toto, mea culpa! M-am exprimat pripit. Iată de ce: a fi „inginer“ e o meserie, ca şi a fi medic, avocat, profesor sau taximetrist. A fi „intelectual“ nu e o meserie, nu există, ca atare, în „nomenclatorul“ profesiunilor tradiţionale. Cînd spui despre cineva că este un intelectual, nu spui automat cu ce se ocupă, ce ştie să facă, care e competenţa lui specifică. Spui alte lucruri: că e un om şcolit (ceea ce nu-i exclude pe ingineri, dar nici nu e, în sine, o garanţie de „intelectualitate“ autentică, într-o perioadă în care diplomele se pot obţine şi pe bani şi în care nenumăraţi „diplomaţi“ au o cultură de pieţari). Mai spui – cînd foloseşti calificativul de „intelectual“ – că e vorba de un ins a cărui axă existenţială e reflexivitatea, interogativitatea, nevoia dezinteresată de a înţelege, miza pe „intelect“ mai mult decît pe orice altă facultate. Mai spui şi că ai în vedere o categorie umană pentru care universul cărţii e esenţial, pentru care lectura, curiozitatea „gratuită“, frecventarea artelor şi literelor, pasiunea investigaţiei ştiinţifice şi a schimbului de idei fac parte din metabolismul cotidian al vieţii. Toate aceste atribute se pot regăsi la nivelul oricărei profesii. Jakob Böhme şi-a început viaţa ca cioban şi a devenit apoi cizmar. Spinoza a trăit ca şlefuitor de lentile. Prin urmare şi tu, dragă Toto, faci greşeala mea: echivalezi un fel de a fi cu o meserie. A fi inginer nu e un mod de a fi (decît pentru comentatorii răuvoitori). Iar a fi intelectual se poate cupla cu orice îndeletnicire. În ce mă priveşte, pentru a evita orice malentendu, ar fi trebuit să spun ceva de genul: medicii, profesorii, scriitorii şi artiştii nu au necesarmente mai mult caracter decît inginerii etc. N-am făcut-o şi am greşit. Pardon! Pe de altă parte, nu pot fi de acord cu definiţia ta: intelectualii sînt ăia cu creierul, iar neintelectualii sînt ăia cu mîinile. Pictorii şi sculptorii lucrează foarte mult cu mîinile. În schimb, portarul unei întreprinderi nu face cu mîinile nimic. Iar un meseriaş de calitate, fie el tîmplar, instalator, matriţer sau mai ştiu eu ce, ar avea dreptul să fie ofensat de definiţia ta: nici el nu e un robot decerebrat, un îndemînatic fără idei, o vietate negînditoare.
Dialogul nostru vine pe un fundal politic şi sociologic în care înjurătura grosolană şi discriminările prosteşti au umplut scena. Dispreţul faţă de „intelectuali“ a căpătat ascuţişul şi radicalitatea pe care o avea, cîndva, ura de clasă. Intelectualitatea e o specie deplorabilă, netrebnică, neputincioasă şi arogantă, un fel de pegră care ne ameninţă partidele, instituţiile şi viitorul. Fără intelectuali, lumea ar fi în ordine: plină de băieţi descurcăreţi, cu simţ politic, fără dubii stupide, fără fasoane elitiste. În acelaşi timp, asistăm şi la o caraghioasă frustrare: în secret, toţi s-ar vrea niţeluş „intelectuali“. „Ce, adică noi nu citim? N-avem şi noi doctoratul? Nu ştim şi noi cine e Eminescu, nu ştim şi noi că ne-am bătut la Rovine şi că l-am dat lumii pe Brâncuşi? Şi noi ne mai uităm prin dicţionare, şi noi scoatem citate de pe Google şi noi ştim unele cuvinte «fine». A se slăbi cu fiţele astea academice!“ Tămbălăul public nu vrea să înţeleagă că lichelismul, imbecilitatea, vanitatea şi hoţia sînt democratic repartizate asupra tuturor oamenilor, fie că sînt „intelectuali“ sau nu. Dar cine îşi imaginează că a nu citi, a nu cădea niciodată pe gînduri, a te purta birjăreşte, a te ocupa numai de şmecherii şi aranjamente adaugă ceva calităţii tale umane e la fel de smintit ca cel care crede că a fi frecventat bibliotecile e a fi deja cu sufletul în rai şi a avea un ascendent inatacabil asupra oricui. Oricum e mitocăneşte să pui stigmatul asupra unor categorii generale. Bătăuşii anti-intelectuali să facă bine să-şi dovedească consecvenţa refuzînd progeniturilor lor orice contact cu cartea. Le-ar asigura, poate, astfel, solide cariere de lideri politici...
P.S.: Dragă Toto, dezbaterea noastră se poartă în alt context şi voi reflecta la argumentele tale. Intelectualul e cineva care stă bine cu „cultura generală“. Se pune însă problema dimensiunilor exacte ale „generalului“. Tu zici: eu ştiu ceva istorie a artei, dar şi tu ar trebui să ştii ceva biochimie. Admite, totuşi, că a şti cine au fost Leonardo da Vinci sau Goethe e ceva „mai general“ decît a şti cum stau lucrurile cu sinteza proteinelor... Dar poate despre asta vom convorbi altădată.
