EDITORIALE ȘI OPINII

Maşina e bună în Bucureşti ca să mergi la mare distanţă, ca să ajungi din centru în noile cartiere de la margine. Pentru a vedea bine oraşul adevărat, trebuie să umbli pe jos. Atunci, casele vechi îşi arată frumuseţea, nu trecătorilor grăbiţi, numai pentru cine se opreşte să se uite.

Scrisoarea din care am citat, scrisă în limba germană şi datată 1.08.1938, trimisă Editurii Allert de Lange din Amsterdam, este semnată de unul dintre cei mai remarcabili urbanişti din România interbelică. Otto Bodascher este cu toate acestea un necunoscut pentru mulţi profesionişti, ca şi pentru cei care sînt locuitori ai Timişoarei.

Făceam aluzie în articolul din numărul trecut la un soi de „iletrism sociologic“, constatînd că există o anumită nepricepere în „citirea“ datelor sociologice, nu de către publicul larg, ci de către potenţialii beneficiari şi comentatori publici. Aveam în vedere şi faptul că instituţiile statului ar avea tot interesul să utilizeze astfel de analize complexe.

Regizorul Cristi Puiu nu s-a dus să-şi ridice premiile Gopo pentru filmul Aurora. Iar casa lui de producţie, Mandragora, a retras încă de la preselecţie producţiile proprii care ar fi trebuit să intre în atenţia juriului. Un juriu care a mers mai departe însă, luînd în calcul şi filmele care refuzau înscrierea.

Tipul cu halat alb de molton şi barbă albă se perindă a nu ştiu cîta oară, cu mîinile în sîn, aparent fără treabă. Nu-i limpede dacă e pacient sau angajat. Un doctor se opreşte în dreptul unui bătrînel scund care îl aştepta pe culoar. Îl întreabă prevenitor, cu capul aplecat într-o parte: „Ia spuneţi, ce-aţi păţit?“.

Fiindcă aproximativ 2/3 din viaţa mea am simplificat prea mult şi prea multe, în ultima treime, inteligenţa avînd şi ea o forţă revanşardă, îmi place să citesc şi să aud că „lucrurile sînt mult mai complicate“ şi să mă conformez ideii, chiar riscînd să nu pot explica imediat în ce constau dificultăţile acestei chemări la tot ce e mai captivant pe pămînt: contradicţia.

„Starea precară de sănătate a românilor determină ca ţara să piardă anual 15% din PIB“, constată un recent studiu realizat de Institutul de Prognoză Economică din cadrul Academiei Române. Asta înseamnă cam 40% din toate cheltuielile statului! Să finanţezi 40% din buget dintr-o sursă pe care acum n-o ai la dispoziţie este enorm!

După o campanie electorală lungă şi chinuitoare, ce a acoperit toate cele 25 de state care nu sînt Malta şi Cipru, preşedintele Uniunii Europene a fost reales în funcţie. Într-o perioadă de criză şi de furie populară, în care euroscepticismul a crescut mai mult ca niciodată, această realegere este în sine o performanţă deosebită.

Pentru mine, testul suprem pe care ar trebui să-l treacă un candidat la Primăria Bucureştiului ar fi o plimbare la pas prin oraş. Aş fi curios să-l văd cum şi cînd se înfurie, cînd se bucură, cînd se emoţionează, ce soluţii îi vin, de la caz la caz, în minte, şi în ce fel pasiunea pentru Bucureşti îl face să uite de sine.

Prima etapă a înscrierii în clasa pregătitoare s-a încheiat, a doua se va termina pe 27 martie. „Marele scandal“ al defectării sistemului informatic în prima zi de înscrieri (care le-a dat o hrană ştiriştilor vreo două zile) a fost uitat. Aşa că ar putea fi un moment bun să încercăm o discuţie mai calmă.

„Dă-mi te rog, ăăă, aia, cum zice… cancioc. Pune ţiment puţin, măi.“ Aşa îi zicea nea Szabo lui fii-su, în livingul casei de la Bran. Noi, prietenii gazdei, stăteam în jurul mesei lungi, de brad lăcuit, pe bănci, avînd mereu pe lîngă noi un pahar de bere sau de vin. Eram cam 20 de inşi, români toţi, din Braşov şi Bucureşti.

Studiul sociologic „Structuri şi tendinţe pe spaţii societale şi regionale 2007-2011“, realizat de profesorul Dumitru Sandu şi prezentat săptămîna trecută în cadrul unei dezbateri organizate de Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti, arată o prăbuşire puternică a încrederii în viitor, la români, în perioada 2008-2010.

Recent, în The Guardian, am dat peste un articol seducător despre solidaritate şi individualism, din care selectez primele rînduri: „La sfîrşitul vieţii sale, filozoful Michel de Montaigne a inserat o întrebare într-un eseu pe care îl scrisese cu mulţi ani înainte: «Cînd mă joc cu pisica mea, de unde ştiu că ea nu se joacă cu mine?».

Sensul acestei rubrici – dacă nu era deja clar – este să explice de ce trebuie ajutată să supravieţuiască acea parte a oraşului nostru în care s-au întipărit amintiri preţioase.Fiindcă românii suferă de amnezie. Ori le lipseşte organul memoriei, ori, din motive de ei ştiute, dar nemărturisite, nu vor să-şi aducă aminte.

Datele există de mult, eurobarometrele sînt anunţate regulat, anchetele sociologice se află pe diferite site-uri. Analiza detaliată şi elegantă, în acelaşi timp, a profesorului Dumitru Sandu, vizînd România în context european de la aderare pînă în prezent se află acum şi ea pe site-ul Reprezentanţei Comisiei Europene în România. Avem deci date, cum procedăm?

De ceva vreme îi tot recomandam unui prieten o carte. N-a citit-o. Au trecut cîţiva ani de atunci. Cu ceva timp în urmă, ne-am văzut. O citise. Uitase de recomandarea mea. Pur şi simplu, îi picase în mînă şi o citise. Îl întreb dacă i-a tihnit lectura. Îmi răspunde! L-a dezamăgit. De ce l-a dezamăgit?!

În ultimii ani am avut o serie de experienţe cu firme de închirieri de maşini de prin Europa. Cu rare excepţii, am întîmpinat tot felul de neplăceri care păreau legate în special de faptul că veneam din România. Gradul de încredere în cetăţenii români e de bună seamă încă foarte scăzut iar companiile respective aplică proceduri mai restrictive.

Un eveniment important – nu ştiu cît de important, fiindcă trăim numai printre evenimente şi comunicate importante pentru ţară – a avut loc în viaţa noastră socială, politică, poliţienească, legislativă, chiar spirituală, pe scurt: cioclopedică; nu contează că evenimentul s-a petrecut pe un stadion de fotbal.

Plasa porţii Mioveniului s-a rupt ca să-i arate lui Michel Platini (nu ăla de la Dinamo) că fotbalul are nevoie de probă video. Şi uite-aşa, ca în orice vremuri de restrişte, de exemplu cînd are nevoie de bani sau cînd neuronii părăsesc cîmpul de luptă, sportul-boier al satului global se întoarce către televiziune. Mai ales aici, la noi, ecranul e totul.

Dumitru Sandu a avut curiozitatea să compare opinia publică din România şi pe cele din ţările UE în ultimii cinci ani. Adică a luat eurobarometrele realizate de Comisia Europeană şi s-a jucat cu ele – 180.000 de oameni incluşi în eşantioane, în şase valuri de sondaj –, reieşind chestiuni interesante.

Printre hîrtii mai vechi, găsesc o scrisoare a lui Geo Bogza, adresată doctorului Dan Setlacec. E un „la mulţi ani!“ trimis destinatarului de ziua lui. Din cîte îmi amintesc, Dan Setlacec mi-a încredinţat textul, temător să nu-l piardă în dezordinea policromei sale arhive.

În Franţa e campanie electorală, aşa că politicienii spun lucruri trăsnite. Marine Le Pen, şefa Frontului Naţional, a declarat că „nu mai are încredere în funcţionarea democraţiei franceze“, şi nu de ieri, de alaltăieri, ci din 2002, cînd, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale (la care au participat Jacques Chirac şi tatăl său, Jean-Marie Le Pen), a constatat „fraude masive“.

„Nu ştiţi nimic, toate şcolile primare din România sînt la fel. Nu are rost să vă agitaţi căutînd una mai brează. Toate sînt la fel“, încheie domnul inspector-şef conversaţia. Eu rămîn perplex. Pînă atunci, căutasem să îi explic de ce zeci de mii de părinţi se agită, apelînd la orice artificiu administrativ, pentru a-şi înscrie copiii acolo unde vor ei, nu unde vrea Statul.

„Eu sînt cel care a rupt orice legătură cu Petromul, ca semn de protest pentru excesul de profit pe care l-a obţinut într-o perioadă de criză“, a declarat preşedintele Traian Băsescu, în interviul său din 11 martie crt., de la PRO TV. „Nu poţi cere unei firme să fie morală, însă nici nu poţi să-mi arunci tot timpul preţul mondial al combustibilului."

Arta fugii este una dintre cele mai încifrate creaţii muzicale. Neterminată (compozitorul a murit lucrînd la ea), netitrată (titlul a fost pus după moartea lui Bach de către un ginere al compozitorului), fără să specifice pentru care anume instrument a fost scrisă, această capodoperă rămîne, deopotrivă, misterioasă în cel mai înalt grad şi abstractă pînă la incomprehensibil.

Am învăţat, dintr-o tristă experienţă, că demolatorii atacă în weekend, cînd nu apar ziare şi ştirile despre o nouă ispravă a lor se răspîndesc după ce e prea tîrziu pentru a o împiedica. Aşa s-a întîmplat cu casa de la Şosea a Henriettei Delavrancea, la fel, cred, cu casa din Maria Rosetti pe care nici intervenţia ministrului Paleologu nu a mai putut-o salva.

În Iaşi, pe Bd. Anastasie Panu, între Hotel Europa şi Hala Centrală, stă ascunsă în spatele unor geamuri-termopan pivniţa casei cronicarului Grigore Ureche. Monument istoric, vestigiul este parte dintr-un spaţiu comercial deţinut de Primărie, care l-a închiriat în 2006 unei firme.

Una dintre cele mai impresionante scene din documentarul lui Vlad Petri despre revoltele din ianuarie este aceea a unui lung schimb de replici dintre o doamnă mai în vîrstă, descinsă parcă din alt film (ceva de genul gospodinelor salutîndu-i pe mineri) şi un mic grup de tineri furioşi.

Două ştiri de la începutul săptămînii. Una de la noi, cealaltă din Anglia. Prima e despre un individ, în vîrstă de 30 de ani, care avea un vis. O fantezie. Să facă sex cu o mamă şi cu fiică-sa. Visul i s-a împlinit. S-a însurat cu o femeie de 40 de ani, care avea o fiică de 13 ani, dintr-o căsătorie anterioară.

Cînd premierul a spus că „nu sîntem o ţară de înotători, nu am o mare apetenţă pentru piscine săpate în diferite localităţi“, mediul politic a interpretat declaraţia ca pe o maliţie curajoasă la adresa Elenei Udrea. Era un mod subtil prin care tînărul premier îşi proba independenţa. Şi, ce să vezi, era şi demonstraţia unei ignoranţe spectaculoase.

Într-o vreme, în magazinele noastre „de articole sportive“ găseai doar rachete de tenis româneşti (cu nume de planete: Neptun sau Pluto), doar schiuri româneşti (cu nume de pietre preţioase: Rubin, Topaz sau Cristal), doar biciclete româneşti şi uneori ruseşti (cu nume zburătoare: Pegas sau Sputnic – Rîndunică), doar corturi româneşti foarte grele şi saci de dormit voluminoşi.

Citit, pentru a patra oară, Demonii, în întîmpinarea – cum s-ar fi spus odinioară – alegerilor din Rusia. Nimic nu se poate înţelege din ce se întîmplă acolo, nimic din ce mi s-a întîmplat în ultimii 50 de ani nu pot înţelege fără demonii aceştia, apăruţi în 1871, la doar doi ani după Educaţia sentimentală (1869).

Pentru că precedentul articol intitulat „De ce iubesc capitalismul“ a avut efectul scontat, îmi propun ca din cînd în cînd să strîng sub acest titlu motivele pentru care iubesc capitalismul – fie că aceste motive sînt mărunte şi personale, fie că sînt grandioase şi globale. O precizare metodologică. De ce „iubesc“ şi de ce „capitalismul“?

Faptul de a avea imaginaţie e o garanţie de nefericire. Nu te poţi bucura de imediat, fie pentru că îţi aminteşti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru că te preocupă dificultăţi viitoare. Nu te poţi bucura de amintiri agreabile, pentru că ele ţin de trecut, şi nu te poţi bucura de posibile împliniri viitoare, pentru că te gîndeşti la obstacolele.

Cum era de aşteptat – oare de ce se întrec jurnaliştii români în „dezvăluiri“ pe tema asta? – introducerea clasei pregătitoare în sistemul de învăţămînt românesc creează probleme. Rezistenţa la schimbare, după cum au dovedit în numeroase ocazii anii tranziţiei, e foarte mare în societatea românească.

Emileczka a fost, clar, omul zilei. A salvat obrazul. După ce Yuchen a strigat din toţi bojocii că a găsit inamicii în oraş, am încercat în fel şi chip să-l salvăm. A trimis dhkakder un val de atac. Apoi, bijin. A încercat şi JDoe. Nimic. Am trimis şi eu un val de atac, mai mult simbolic.

Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Sîntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat.

Între străzile Visarion şi Căderea Bastiliei se întinde un spaţiu în care, în ultima sută de ani, au existat două biserici, ba, mai bine zis, de vreo cinci decenii, o biserică şi jumătate. În 1910, fiindcă parohia îşi schimbase caracterul, din cauza vecinătăţii noului Bulevard al Colţei, s-a simţit nevoia unei biserici mai arătoase, mai încăpătoare, pe gustul vremii.

Dobolii de Jos este un sat din comuna Ilieni, judeţul Covasna. Puţin izolată de sat, pe o colină, se află reşedinţa familiei Hollaky, înscrisă în Lista Monumentelor Istorice cu indicativele: CV-II-m-A-13208, sec. XVII – înc. sec. XIX, inscripţii pe frontoane din 1718 şi 1806.

Către seară, a venit şi popa Zamă, însoţit pînă la prag de zîmbetul bun al preotesei bătrîne, fetişcana de altădată. Şi s-a încins cheful la toartă. N-a durat mult, fiindcă plecarea noastră îl îndemna pe preot la vorbă. A început cu doctorul. – Ei, cum ţi-a mers lucrul, domnule Ionescu?

Cu Mozart, Verdi şi Mascagni la Ateneu şi un buchet de flori albe din partea preşedintelui Băsescu, Ion Iliescu şi-a sărbătorit vinerea trecută 82 de primăveri. Pînă şi Libertatea a priceput ceva din toată povestea, fiindcă a titrat în stilul caracteristic: „Ion Iliescu într-o formă de zile mari. Află secretul!“.

Avem de-a face cu tenisul, care nu mai are nimic de-a face cu apartenenţa naţională; asta dacă nu te numeşti Djokovic, ca să stai în noaptea de după victoria maraton de la AO cu ochii cît cepele la finala europeană de handbal Danemarca – Serbia. În rest, ţara de predilecţie a acestor jucătoare e Republica Aerului Rarefiat de la 33.000 de picioare.

Cînd tanti Herta, cu ochii ei albaştri şi cu o mînă în şold, a strigat că nu mai sînt şniţele, am încremenit cu toţii. După secunde de tăcere, un tip cu o tavă în mînă a întrebat timid cînd vor veni altele. „Zehn Minuten“, a răspuns sonor tanti Herta din bucătărie, arătîndu-şi cele zece degete de la mîini.

De ce mergem la teatru?! Ce ne atrage ca un magnet în locuri în care vedem nişte oameni îmbrăcaţi în fel şi chip, jucînd, făcînd pe alţi oameni, de acum sau de atunci, de aici sau de aiurea?! Tîrcoalele din jurul răspunsurilor posibile trec prin stufărişul bălţilor ipocriziei. Şi e absolut normal să fie aşa.

„Bine aţi venit în Slovenia“ zice SMS-ul de roaming cînd deschid telefonul în aeroport. Slovenia? Măi, a naibii tehnologie, îmi zic, poate să-ţi arate în telefon pe ce stradă eşti, din satelit, şi uite că acum încurcă ţările, eu sînt în Kosovo şi ăsta mă crede în Slovenia, care e mai încolo, tocmai în capul celălalt al fostei Iugoslavii.

Părintele André Scrima, revenind, spre sfîrşitul vieţii, la Bucureşti şi bucuros să constate ce mulţi români se declară drept-credincioşi şi strîns legaţi de Biserica lor, observa, totuşi, că în modul cum se răsfoiesc, la noi, Evangheliile trebuie să se fi strecurat o greşeală: „Acolo unde scrie «Iubiţi-vă unii pe alţii!», lumea pare să fi citit «Urîţi-vă unii pe alţii!»“.

În anii de criză generalizată a comunismului – cei care au trăit atunci îşi amintesc, cu siguranţă – nu prea mai ajungeau în România mărfuri din import. Nici măcar din „ţările vecine şi prietene“. Aşa încît maximum de „performanţă“ în materie de cumpărături făcute în comerţul socialist era să te pricopseşti cu vreun produs românesc „refuzat la export“.

O cheamă Coccolina. Sau Carolina. Sau Terentina. Oricum, e cu „ina“ la sfîrşit. Este o femeie harnică, plină de idei. Talentul său în afaceri este mult peste medie. A muncit de mică. Dimineaţă de dimineaţă, fie arşiţă, fie ger, a cărat flori la piaţă. Le lua cît mai ieftin de la producători şi le vindea cît mai scump clienţilor.

Planul de salvare a Greciei este bazat pe o condiţie clară: consolidarea supravegherii Greciei şi impunerea unei misiuni a Comisiei Europene, prezentă permanent la Atena. Aşa a spus comisarul pentru Afaceri Economice şi Monetare, Oli Rehn, imediat după publicarea planului.