Arta paricidului la români
Una dintre cele mai impresionante scene din documentarul lui Vlad Petri despre revoltele din ianuarie este aceea a unui lung schimb de replici dintre o doamnă mai în vîrstă, descinsă parcă din alt film (ceva de genul gospodinelor salutîndu-i pe mineri) şi un mic grup de tineri furioşi. Singură, izolată, cu vocea mică, dar fermă, aceasta îl acuză pe cel mai vocal dintre tineri de toate violenţele din Piaţă şi sfîrşeşte prin a-l trimite la plimbare pe motiv că e beat. Nu era. Urmează o tiradă revoltată şi cumplit de sinceră a tînărului despre generaţia acestei doamne (şi aceea a părinţilor acelor tineri): ne-aţi furat viitorul şi speranţele Revoluţiei, douăzeci de ani nu aţi fost în stare decît să vă supuneţi unora şi altora şi să puneţi umărul prin laşitatea voastră la distrugerea ţării. Ce aţi făcut pentru ca urmaşii voştri să trăiască mai bine? – repeta tot mai revoltat tînărul. Eşti beat! – se apăra tot mai slab doamna. Într-un final, intervin alţi doi tineri şi, întorcînd spatele doamnei, îi aruncă sastisiţi peste umăr: O seară bună, doamnă, o seară bună! Exit o întreagă generaţie...
La prezentarea publică a aceluiaşi film, cea mai sugestivă scenă a fost intervenţia unui student, participant la revoltele din Piaţă, care s-a adresat invitaţilor înşiraţi în faţa publicului: Se pare că Piaţa nu şi-a atins scopul dacă acum, la prezentarea evenimentelor de acolo, noi stăm tot aici, în sală şi ne uităm la dumneavoastră, „reperele epistemice“, tot acolo, pe scenă, în faţa noastră! Aplauze în picioare din partea tinerilor din sală... Nu era doar o simplă problemă de amplasare a scaunelor, ci o „pildă“, o modalitate spaţială de a exprima o poziţie – şi opoziţie – generaţională.
La o scară mai largă, aceeaşi atitudine s-a impus în Piaţă prin respingerea oricărui reprezentant al clasei politice sau a personalităţilor publice de orice fel – ba chiar a însăşi acestei idei de lider. De asemenea, oricine deschide orice fel de forum, va lua act inevitabil de o avalanşă de injurii la adresa politicienilor în general, a intelectualilor lui Băsescu, a elitelor, a acestei întregi „generaţii expirate“.
Dar oare nu ceva similar s-a întîmplat – şi se continuă în mare măsură – şi cu generaţia mea şi revolta ei anticomunistă, la fel de categorică şi integrală? Motivele sînt altele, oamenii sînt diferiţi, modurile de respingere nu sînt aceleaşi, dar ceva profund pare să traverseze generaţiile: predecesorii au distrus ţara şi ne-au furat viitorul, care trebuie să (re)înceapă cu noi.
Să mergem însă mai departe pe firul timpului. Cartea lui Lucian Boia despre elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 se deschide cu un capitol dedicat „ofensivei tinerilor“. George Călinescu – un „reper epistemic“ deja „expirat“ la cei treizeci de ani ai săi – trata această viitoare „generaţie de aur“ drept genul „mucosus“, care „te întreabă de vîrstă şi-ţi dă un respect invers proporţional cu numărul de ani“. Concluzia sa era categorică: „trecem printr-o fază de neseriozitate culturală umoristică“. „Mucoşii“ erau Comarnescu, Eliade, Noica & compania. La rîndul lor, aceştia afirmă, prin pana lui Polihroniade, că „trăim o epocă de jalnic ruralism cultural în care suprema ţintă creatoare este reproducerea credincioasă a balegii străbune“. Eugen Ionescu este la fel de categoric, revoltîndu-se împotriva acestei culturi a predecesorilor, „caracterizată printr-o uimitoare confuzie de planuri, printr-o unică lipsă de simţ critic“. „Expiraţii“ sînt în acest caz nu doar Vlahuţă sau Coşbuc, ci şi Camil Petrescu, Arghezi sau Ion Barbu. Retrospectiv, Cioran sintetizează spiritul generaţiei sale în aceşti termeni: „Îi dispreţuiam pe «bătrîni», pe «ramoliţi», adică pe toţi cei care depăşiseră 30 de ani (...). Lupta dintre generaţii ne apărea drept cheia tuturor conflictelor şi principiul explicativ al tuturor evenimentelor“. Din nou, alte vremuri, alţi oameni, alte mize. Dar acelaşi patos paricid!
După cum observa un prieten psihanalist, românii ca popor (modern) par a avea o problemă oedipiană a transmiterii. Generalizînd poate excesiv, dar nu fără rost, am putea spune că, odată cu modernitatea noastră naţională, reiterăm un acelaşi model de psihologie colectivă: ne omorîm părinţii, dar ne venerăm (stră)bunicii. De la junimişti la actuala Piaţă a Universităţii, societatea, lumea noastră întreagă se strică periodic (şi se strică...), de vină fiind stearpa (sau criminala) generaţie a predecesorilor. Nimic nu mai este ca pe vremea strămoşilor (mitul voievodal la Eminescu, mitul generaţiei interbelice la actualii anticomunişti...), drept care istoria trebuie să (re)înceapă cu noi, actuala generaţie (indiferent de vîrstele biologice ale acesteia). Nimic nu este de preluat de la „părinţi“, totul trebuie (re)construit ab initio, de la regimuri politice şi instituţii la nume de străzi, imn sau arhive. Avem, în consecinţă, personalităţi paradigmatice, adulate mai ales post-mortem, dar nu prea avem şcoli care să continue, sui-generis, opera acestora după trecerea lor în nefiinţă. Avem repetate izbucniri de creativitate (adesea surprinzătoare) pe care sîntem tentaţi de fiecare dată să le percepem drept „renaşteri“, dar am ratat sistematic Renaşterea.
Nu mă întrebaţi de ce, încă de cînd eram adolescent mi-am pus această problemă, dar deocamdată n-am găsit un răspuns. Dacă mă uit însă acum în biroul unde scriu aceste rînduri, văd deasupra capului meu chipul bunicului (ce om, ce generaţie, ce lume!...), dar printre cele 22 de fotografii de familie înşirate în colţul camerei nu e nici una cu tatăl meu. Surprinzător, nu am realizat pînă acum acest lucru!...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
