Ce fel de primar vrem?

Pentru mine, testul suprem pe care ar trebui să-l treacă un candidat la Primăria Bucureştiului ar fi o plimbare la pas prin oraş. Aş fi curios să-l văd cum şi cînd se înfurie, cînd se bucură, cînd se emoţionează, ce soluţii îi vin, de la caz la caz, în minte, şi în ce fel pasiunea pentru Bucureşti îl face să uite de sine. Aş vrea să-l văd cum reacţionează la palpitul, uneori obosit, uneori isteric, al oraşului, cum îi adulmecă miresmele, zvonurile, ohtăturile şi ţipetele, cum îi savurează tradiţiile şi cum se întristează cînd percepe grimasa dezordonată pe care i-au impus-o ultimii săi edili. În genere, experienţele de pînă acum mă determină să cred că nici unul dintre foştii primari postdecembrişti n-ar fi trecut acest test. În cel mai bun caz, îi văd bucuroşi, mîndri, emoţionaţi de propriile lor isprăvi. Nu vor să lase în urmă un oraş mai bine rostuit, ci un amplasament convenabil pentru propria lor statuie. Nu pretind nici unui demnitar o vocaţie monahală. Admit că orgoliul, ambiţia de a „lăsa ceva în urmă“ fac parte din setul de motivaţii legitime ale oricărui înalt funcţionar public. Cu condiţia să acorde programului său o mai mare atenţie decît acordă fotografiei sale. Dar, uneori, nici măcar pofta de posteritate nu pare să existe cu adevărat. Lucrurile se consumă mai curînd la nivel de aranjamente personale, şmecherii lucrative, „pragmatism“ de faţadă. Privind în urmă – şi ca să dau exemplul cel mai frapant –, nu-mi vine să cred că pe scaunul pe care au stat oameni ca Pache Protopopescu, sau Barbu Ştefănescu Delavrancea, a putut fi aşezat, printr-un obscur concurs de împrejurări, un personaj ca Viorel Lis, invitat privilegiat al budoarelor carnavaleşti pe care le organizează, vesel, unele televiziuni locale.

Dintre candidaţii viitoarei campanii electorale avînd ca ţintă Primăria Capitalei, cel mai plauzibil, din punctul meu de vedere, este dl Nicuşor Dan. Nu-l cunosc personal, dar ştiu ce a făcut şi ce face şi mi se pare că are marele atu de a nu semăna cu nici unul dintre antecesorii şi dintre contracandidaţii săi. E limpede că îi pasă de înfăţişarea oraşului (în beneficiul căreia a intervenit eficace în mai multe rînduri, chiar dacă i-au lipsit „pîrghii“ de anvergură). Iniţiativele pe care le anunţă nu se desenează pe ceruri utopice, nu vorbesc despre autostrăzi singaporene, suspendate fudul peste cicatricele oraşului, nu anunţă mari revoluţii, ci acceptă modestia filigranului, a intervenţiei de bun-simţ, a funcţionalităţii bine cumpănite şi transparente. Ataşant, în cazul lui, e şi faptul că e dispus să participe la o cursă fără mari şanse de cîştig, doar pentru a aduce în dezbaterea publică cîteva teme esenţiale pentru bucureşteni. Nu vrea, cu alte cuvinte, să impună un om, o efigie, ci o agendă. Pe de altă parte, nu e un idealist inconsistent: ceea ce a întreprins pînă acum dovedeşte, dimpotrivă, talent organizatoric, realism şi tenacitate. Ca să nu mai vorbim de un anumit curaj civic şi de o sănătoasă preocupare pentru binele comunitar. Îmi place şi precaritatea – de care nu se lasă demobilizat – a mijloacelor lui financiare, startul dezavantajos pe care îl ia, alături de „veterani“ agili, „băieţi de băieţi“, hîrşiţi în gherila politică dîmboviţeană. Îmi place, pe scurt, gratuitatea, nu lipsită de o anumită nobleţe, a demersului său. Istoria ultimilor ani m-a învăţat să fiu pregătit pentru orice dezamăgire. Orice promisiune se poate dovedi iluzorie, orice înzestrare umană poate da la iveală, cînd e pusă într-o situaţie de putere, abisuri mlăştinoase, de nebănuit înainte. Mai ştiu şi că electoratul nostru are, adesea, din relativism, resemnare, sau superficialitate, o înclinaţie spre candidatul „de comitet“, populist, ţanţoş, văzut des la televizor: un amestec de suporter de fotbal, miliţian, taclagiu, caftangiu, băiat „fin“ de bodegă şi parvenit descurcăreţ, cu luciu. Cu toate astea, nu încetez să sper şi să pariez pe şansa excepţiei. Poate, odată şi odată, vom avea noroc.

Tot ce am citit, pînă acum, despre trecutul şi proiectele dlui Nicuşor Dan mă îndeamnă să-l creditez. Am tresărit o singură dată cînd, într-un interviu, a menţionat „uriaşul său talent matematic“. Îi dau un sfat bătrînesc: să evite să folosească epitetele enorme cînd vorbeşte despre sine. Ba, dacă se poate, să nici nu le gîndească. Ar fi păcat ca o misiune mai mult decît onorabilă şi o calitate umană promiţătoare să eşueze în siropul unui autoportret drăgăstos...