Spanac din Germania

În anii de criză generalizată a comunismului – cei care au trăit atunci îşi amintesc, cu siguranţă – nu prea mai ajungeau în România mărfuri din import. Nici măcar din „ţările vecine şi prietene“. Aşa încît maximum de „performanţă“ în materie de cumpărături făcute în comerţul socialist era să te pricopseşti cu vreun produs românesc „refuzat la export“. Să cumperi haine ori încălţăminte despre care vînzătoarea îţi şoptea că sînt „pentru nemţi“ sau „pentru italieni“, dar refuzate de aceştia, era un motiv de mare mulţumire: nu conta că străinii le refuzaseră pentru că aveau oarecari defecte, ci că, fiind „făcute pentru ei“, se presupunea că au avut parte de materiale mai bune şi de o anume grijă suplimentară în procesul de fabricaţie. Ajunseserăm, la un moment dat, să fim fericiţi şi cu lucruri respinse de colegii noştri de lagăr socialist: un prieten care îşi cumpărase un Oltcit prin 1988 mi-a spus, cu bucurie în glas, că maşina fusese „făcută pentru cehi“. Cîrcotelile care mai apăreau în discuţii prieteneşti („am ajuns să ne bucurăm de ce refuză alţii!“) păleau în faţa satisfacţiei de a cumpăra ceva „mai deosebit“, într-o societate total dezmembrată, în care pînă şi actul de a-ţi procura cele necesare traiului avea un „ce“ subversiv. Bineînţeles că, atîtea cîte mai erau, mărfurile importate stîrneau momente de deplină fericire. Ca să nu mai vorbim despre obiectele din import care ajungeau la noi pe căi paralele (sau, dacă preferaţi, „alternative“): trimise de rubedenii sau prieteni din Vest, erau accesibile doar unor „privilegiaţi“. Sau creau un fel de piaţă liberă, fiind puse în vînzare prin anunţuri de mică publicitate în România liberă, mai ales cele care aveau o anume încărcătură tehnologică inaccesibilă producţiei interne: casetofon, video-player, robot de bucătărie etc.

Importul însă avea – dincolo de stricta sa funcţionalitate comercială – şi o semnificaţie simbolică. Nu numai marfa în sine conta, dar şi „ideea de import“. Pentru o ţară închisă precum România comunistă, prezenţa unor obiecte „de afară“ – cu ambalajele, etichetele, culorile şi cuvintele lor cu tot – întreţinea o legătură cu lumea. În timp, această obsesie cotidiană a micilor lucruri de provenienţă străină (presupuse ca mai bune şi avînd un iz de libertate şi normalitate) a contribuit la construcţia întregului set de stereotipii pozitive despre „Occident“ care, închişi cum eram în curtea bine păzită a regimului totalitar, ne-au făcut să visăm cu ochii deschişi, cu frustrări şi cu speranţe, la „lumea liberă“.

Tranziţia a scos foarte repede la vedere sumedenia de produse şi obiecte de uz cotidian resimţite înainte ca „interzise“. După 1990, sumedenii de prăvălioare şi chioşcuri improvizate aparţineau unor firme care îşi exhibau cu mîndrie, în titulatură, perechea de cuvinte „import-export“ (cu varianta scurtă „impex“) ca pe un semn de nobleţe. Nu conta că aduceau, pe şest, săpunuri din Turcia. Ori luau portocale de la vreun intemediar. (Cînd, în februarie 1990, am cumpărat portocale de la un magazin de pantofi, mi-am făcut prima idee concretă despre ce înseamnă comerţul capitalist.) Important e că ne familiarizau cu o străinătate despre care pînă atunci aveam doar impresii vagi, prejudecăţi, informaţii după ureche. Dacă la nivel „macro“ tranziţia a însemnat importul modelului european – în legislaţie, organizarea instituţiilor, transformările sociale –, la nivel „micro“ europenizarea a trecut prin coşul de cumpărături. A însemnat un fel de „răzbunare a importului“. Acum, avem reţele întregi de supermarketuri străine, care vin aici cu (o bună parte din) mărfuri cu tot, iar statisticile arată că românii petrec în medie cam 4 ore pe săptămînă la cumpărături. Am devenit o naţie de consumatori şi s-ar părea că vechile spaime şi frustrări ale crizei generalizate din anii ’80 ai secolului trecut încă ne mai dau tîrcoale. Economiştii mai dezbat uneori chestiunea relaţiei dintre import şi export, se străduiesc să explice că devenim tot mai dependenţi de importuri şi asta nu e bine, că balanţa comercială a ţării e negativă ş.a.m.d. Aşa o fi. Dar nu se discută deloc despre componenta culturală şi identitară a importurilor. Obiectele, mărfurile, produsele, tipurile de magazine şi „buticuri“ pe care le-am îmbrăţişat atît de repede construiesc în timp anumite obiceiuri, practici şi valori simbolice. Formula „un comerţ civilizat“ (clişeu foarte puternic în limbajul de azi) exprimă deschiderea noastră pentru importul de civilizaţie. Care nu e nouă. S-a dezbătut îndelung despre ea în perioada interbelică, în termenii opoziţiei nete între „importul de civilizaţie“ şi „importul de cultură“. Acum, trăncăne despre ea pe la televizor nişte băieţi care n-au auzit de revistele Gândirea şi Sburătorul şi nişte fete care au învăţat la repezeală (şi le-a plăcut) ce e aia „aspiraţional“ într-ale marketingului.

Noua noastră identitate se construieşte, am impresia, mai degrabă prin practicile de consumatori decît prin atributele cetăţeniei democratic-europene. Rămîne de văzut în ce măsură acestea vor construi – poftim, fac şi eu un import lingvistic – un fel de „Romanian way of life“ şi cum va fi acela. În orice caz, în materie de importuri, comunismul a căzut de mult. „Străinătatea“ ne-a ajuns la îndemînă într-un asemenea grad, încît importăm pătrunjel din Italia. Şi spanac din Germania. Ceea ce, să recunoaştem, pentru o ţară „eminamente agrară“ ca a noastră, e o performanţă.