Statul şi "dreptul de a şti mai bine"
Prima etapă a înscrierii în clasa pregătitoare s-a încheiat, a doua se va termina pe 27 martie. „Marele scandal“ al defectării sistemului informatic în prima zi de înscrieri (care le-a dat o hrană ştiriştilor vreo două zile) a fost uitat. Aşa că ar putea fi un moment bun să încercăm o discuţie mai calmă. Profit de ocazia pe care mi-o oferă amicul Gabriel Giurgiu – în Dilema veche de săptămîna trecută (în articolul „Sînt obtuz: fiica mea e mai importantă decît Statul“), acesta îmi face onoarea şi plăcerea de a avea alte opinii decît ale mele. Şi de a spune pe nume unor lucruri prea des uitate, de dragul discuţiilor abstracte despre „sistem“. În marea de generalităţi şi „principii“ în care se scufundă adesea dezbaterile publice româneşti, stilul direct al lui Gabriel Giurgiu e tocmai bun pentru a trece dincolo de ipocriziile curente.
Sînt întru totul de acord că, la noi, Statul (reprezentat de miniştri, de inspectori-şefi ori de diverşi funcţionari) îşi arogă în continuare „dreptul de a şti mai bine“ decît cetăţeanul. Sîntem, prea des, traşi părinteşte de urechi şi duşi de mînuţă de către Stat care, chipurile, gîndeşte în locul nostru. În chestiunea alegerii şcolii, de pildă, se dă drept scontat faptul că înscrierea copiilor la şcoală pe criteriul administrativ al domiciliului e un lucru bun şi normal. În realitate, nu e. Dacă sîntem (sau vrem să fim) o societate liberă şi deschisă, cetăţenii ar trebui lăsaţi să aleagă – mai ales în chestiuni care privesc direct viaţa lor personală şi destinul copiilor lor. Să aleagă în cunoştinţă de cauză, onest şi – mai ales – respectînd posibilitatea şi libertatea de alegere a celorlalţi. Or, în problema particulară a clasei pregătitoare, Statul nu a prevăzut asta, n-a organizat un sistem de aplicare coerent şi eficient, n-a avut minima creativitate (cer prea mult?...) ca, la legi noi, să inventeze proceduri noi, clare şi simple. Şi nici să lase pe seama şcolilor, la nivel local (căci „în sistem“ există diferenţe enorme între şcoli şi localităţi), identificarea soluţiilor potrivite, astfel încît, acolo unde e posibil, să se poată alege. De altfel, e o problemă majoră a Legii Educaţiei în ansamblu: deşi vrea să descentralizeze sistemul educaţional (şi face cîţiva paşi în acest sens), legiferează prea în detaliu, ca şi cum ar vrea să nu-i scape nimic, generează o legislaţie secundară uriaşă (norme de aplicare, ordine ale ministrului etc.), a cărei elaborare e oricum mult întîrziată. Mesajul trimis dinspre Statul centralizat către directorii de şcoli şi autorităţile locale e „de aici încolo anumite responsabilităţi şi decizii cad în seama voastră, da’ mai întîi aşteptaţi de la noi ordinele, că nu sînteţi de capul vostru!“. Iar multe norme (neclare!) sînt urmate de „note explicative“ şi nu reuşesc altceva decît să-i facă pe directorii de şcoli (ori pe decanii facultăţilor) să dea un telefon „mai sus“, „la centru“ şi să întrebe cum aplică de fapt articolul ţ din lege şi cum trebuie înţeles paragraful ş. Cu alte cuvinte, sînt de acord cu nemulţumirea lui Gabriel Giurgiu faţă de Statul care „ştie el mai bine“ cum să ne organizeze viaţa şi cum trebuie să ne dăm copiii la şcoală. Dar, încercînd să mă pun şi în pantofii celor care trebuie să „implementeze“ legea, constat că realitatea e „complexă“, n-ai ce-i face.
Evident, stufărişul legislativ, lipsa de comunicare şi confuzia administrativă nasc „realităţi paralele“, subterfugii, adaptări. E ca pe piaţă. Oamenii găsesc „soluţii alternative“, precum acelea exemplificate în articolul lui Gabriel Giurgiu: învăţătoarele „iau copiii în spaţiu“, părinţii îşi fac mutaţia în zona arondată şcolii pe care o vor. Pînă şi birourile de evidenţa populaţiei marşează la asta, accelerînd procedurile mutaţiei. (Bravo lor, bravo poliţiştilor! Şi cînd te gîndeşti că Olanda nu vrea să ne primească în Schengen...) Dar n-aş trage concluzia optimistă a amicului meu cum că acestea sînt semne că „românului încă îi pasă de învăţătura copilului“. Bine ar fi! Redevin, de dragul demonstraţiei, un pic „socialist“ şi întreb: care „român“? Cel din Bucureşti şi din oraşele mari, care are de unde alege? De acord. Dar acum vreo doi ani am fost într-o inspecţie de gradul întîi la o profesoară de română dintr-un sat aflat în creierii munţilor (într-un peisaj, altminteri, din care nu-ţi vine să pleci). Şcoala era pe desfiinţate (căci în sat erau prea puţini copii), iar elevii urmau să „aleagă“ şcoala din comuna cea mai apropiată, aflată la cîţiva kilometri distanţă, peste vreo două culmi (întîlnirea cu lupii iarna intrînd, ca bonus, în „preţul“ drumului la şcoală şi înapoi). Şi sînt nenumărate astfel de cazuri în ţara noastră încă rurală (deşi nu mai e de mult „eminamente agrară“). Deci, care „român“ e preocupat de educaţia copiilor? Acela care îi ţine acasă să aibă grijă de gospodărie? (Căci biata profesoară mi-a povestit, jenată, cum a mers din poartă-n poartă să-i roage pe părinţi să-şi lase copiii la şcoală în ziua aceea, ca să aibă cu cine-şi face orele la inspecţie...) Deşi mă prefac „socialist“ de dragul demonstraţiei, nu sînt stupid: nu pretind de la părinţii care pot alege o şcoală mai bună să se solidarizeze, uite-aşa, cu amărîţii acestei ţări şi să-şi lase baltă viitorul propriilor copii de dragul unei cauze mari. Foarte bine: dacă au găsit „ochiuri“ prin plasa legii, n-au decît să le folosească pentru binele copiilor lor – e şi aceasta o expresie a iniţiativei şi creativităţii necesare pentru a scăpa de „protecţia“ greoaie şi aberantă a Statului. Dar nu pot să nu observ că aceşti români „preocupaţi de educaţia copiilor lor“, care găsesc soluţii de moment în lupta cu birocraţia şi absurditatea Statului, nu par preocupaţi de gîndul că, dacă nu îşi pun energiile în mişcare şi pentru cauze aflate dincolo de interesul lor (legitim) imediat, copiii lor bine educaţi riscă să trăiască într-o societate de care vor fi, mîine, nemulţumiţi şi dezamăgiţi, aşa cum sînt părinţii lor azi.
Drept pentru care iau de bună promisiunea amicului Gabi Giurgiu că, din toamnă, va fi trup şi suflet „al nostru, al celor care dorim să construim în România un învăţămînt primar aidoma celui francez“ (deşi eu aş prefera unul suedez sau finlandez – dar astea sînt detalii). Sper că între timp Gabi Giurgiu a reuşit să-şi înscrie fiica la şcoala dorită. La rîndul meu, sînt tatăl unui fiu care, la toamnă, va fi student, deci nu voi mai avea „interese directe“ în sistemul educaţional preuniversitar. Sîntem, Gabriel Giurgiu şi cu mine, numai buni de puşi la treabă întru binele cauzei, şi cumva bine plasaţi: el (prin fiica sa), cu un întreg ciclu educaţional în faţă după noua lege, eu (prin fiul meu), cu un întreg ciclu educaţional îndărăt, după legea „a veche“ şi toate cîrpelile aferente. Dacă o punem de-o mişcare civică, s-ar putea să fim redutabili...