Proclamaţia de la Timişoara şi fantomele trecutului

„Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Sîntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă şi voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu «exploatarea» şi pericolul catastrofei de a apărea oameni bogaţi. Se speculează în acest sens invidia leneşului şi teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada că timişorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi şi-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru ca aceste acţiuni să fie totuşi cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraş comisii de inventariere a averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rînd lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmînd să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate. Dacă cei leneşi şi-ar pierde şansa, nu s-ar putea totuşi plînge de discriminare.“

Ei bine, acest text, cu iz de „a treia cale“, nu reprezintă, cum s-ar putea crede, un decupaj dintr-un proiect politic alternativ al prezentului. Cu toate că adepţii teoriei distributiste – sau, cum i se mai spune, ai „economiei libertăţii“ – s-ar putea regăsi în cadrul lui.

În realitate, este un text vechi de 22 de ani şi reprezintă Punctul 10 al Proclamaţiei de la Timişoara. Dar să mergem mai departe, spre Punctul 11.

„Timişoara este hotărîtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialiştilor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub formă de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din cîştigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părţi din salariu în valută va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.“

Aşadar, un fel de experiment de tip chinezesc – despre care se vorbea mult în epocă – aplicat judeţului Timiş!

Dar de ce revenim acum, după 22 de ani, la textul Proclamaţiei de la Timişoara? Ei bine, fiindcă, săptămîna trecută, Parlamentul României a adoptat, după îndelungi sforţări, Legea lustraţiei – un act normativ izvorît direct din Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.

Citind însă documentul în întregul lui, conservatorii şi liberalii, susţinătorii cei mai entuziaşti ai lustraţiei, vor fi uşor dezamăgiţi. Privit din perspectiva zilei de azi, cel puţin în Punctele 10 şi 11, documentul nu respiră deloc un aer liberal-conservator. Cum să privatizezi prin împărţirea acţiunilor în mod egal, dar statul să păstreze „acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii“? Şi cum să „experimentezi“ capitalismul într-un singur judeţ?

Să nu ne grăbim însă a judeca Proclamaţia de la Timişoara, emisă la 11 martie 1990, după realităţile de acum. Documentul a sintetizat tot ce putea produce mai bun societatea civilă românească, în acel moment.

Nimeni nu ştie astăzi cum ar fi decurs lucrurile în România dacă modelul propus la Timişoara ar fi fost transpus în realitate, imediat şi integral. Poate că privatizarea prin împărţirea de acţiuni angajaţilor (un fel de MEBO avant la lettre), combinat cu un control eficient asupra averilor strînse de privilegiaţii politicii şi ai penuriei comuniste, ar fi asigurat o tranziţie mai lină şi mai corectă. Poate. Sau poate că, în cele din urmă, tot cîştigătorii de azi ai tranziţiei româneşti s-ar fi impus, indiferent de regulile jocului – profitînd de aceleaşi argumente şi „argumente“ ce i-au scos în faţă de-a lungul anilor.

Cert este că, acum, liberalii şi conservatorii nu s-ar mai simţi atît de în largul lor cu Proclamaţia de la Timişoara, dacă s-ar obosi să citească şi alte puncte, în afara celui cu numărul 8.

Adoptată la începutul tranziţiei, lustraţia şi-ar fi avut rostul ei, lăsînd societăţii un răgaz de cinci ani pentru a pune lucrurile într-o altă logică. Ar fi putut fi un pas către viitor.

Astăzi, într-o Românie cu realităţi mult schimbate, lustraţia seamănă mai curînd cu o întoarcere cu faţa la trecut. Mai vrea cineva comunism în România? Probabil vreo cîţiva nostalgici, care oricum nu contează.

În rest, „fostele structuri“ din Partid şi Securitate s-au transformat, iar reprezentanţii lor, cei care astăzi mai sînt activi politic şi economic, ar fi, la o adică, primii apărători ai economiei de piaţă. Că doar ei au profitat! Iar România de azi este plină de urmaşii şi de interpuşii acestora, pe care nici o lege a lustraţiei nu i-ar putea detecta sau atinge cu ceva. Ei sînt în bună parte cei branşaţi direct la conductele cu bani publici, deşi nu sînt singurii.

De altceva are nevoie România acum: de o bună guvernare şi de o democraţie în care regula scrisă şi cutuma să înlocuiască voinţa personală şi jocul la limita Constituţiei.

Legea, normele democratice, societatea deschisă şi sentimentul cetăţenilor că sînt luaţi în seamă la stabilirea politicilor sînt cel mai bun răspuns pentru fantomele trecutului ce ne mai bîntuie, din cînd în cînd. Şi nu anticomunismul pur şi dur, de paradă sau de campanie electorală.  

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.