Note, stări, zile
● Bucureşti, 11 martie 2012
Printre hîrtii mai vechi, găsesc o scrisoare a lui Geo Bogza, adresată doctorului Dan Setlacec. E un „la mulţi ani!“ trimis destinatarului de ziua lui. Din cîte îmi amintesc, Dan Setlacec mi-a încredinţat textul, temător să nu-l piardă în dezordinea policromei sale arhive. Geo Bogza şi-a încadrat urarea într-un desen, cel – foarte cunoscut – cu plopul laconic, ieşit dintr-o orizontală întreruptă. Iată conţinutul scrisorii: „Dacă aş avea copii, cu limbă de moarte le-aş spune: Din timp în timp, să urcaţi treptele casei din Mendeleev no. 26 (era adresa doctorului Setlacec, n.m., A.P.) ca pe treptele unui templu al bunătăţii şi al omeniei. Geo Bogza. 1979. La mulţi ani!“ Mi s-a făcut dor. Şi de Dan Setlacec, care binemerita un astfel de omagiu, şi de scriitorul care l-a compus. Dar, mai ales, de o lume în care gesticulaţia afecţiunii şi a recunoştinţei se putea exprima cu graţia discretă a unui surîs.
● Bucureşti-Atena-Jakarta şi retur, 1979
Există, în orice călătorie, o parte dinainte programabilă, o sumă de împrejurări care se pot anticipa. Aceasta e însă doar rutina călătoriei, partea ei de nemişcare. Pentru a ieşi din această rutină, pentru a deveni un chip al destinului, o călătorie adevărată trebuie să se desfăşoare dincolo de anticipabil, să asume neprevăzutul, riscul, deriva. Ordinea mai adîncă a oricărui parcurs se dezvăluie în coeficientul lui de dezordine, în ceea ce se întîmplă de-a lungul lui, dincolo de traseul prestabilit. S-ar putea spune, aproape, că, redusă la previzibil, la strictă predictibilitate, nici o călătorie nu merită întreprinsă. Nici măcar moartea. De aceea, Don Quijote ştie ce face cînd îşi începe marea aventură lăsînd calului libertatea de a alege drumul. Cînd alege călăreţul, alegerea e un simplu calcul. Cînd alege calul, alegerea are misterioasa majestate a ursitei.
Ca să ajungi în Indonezia, de pildă, nu trebuie neapărat să treci prin Atena. Şi nici nu e suficient să vrei să treci prin Atena. „Calul“ trebuie să o vrea. Iar dacă o vrea – cum s-a întîmplat în cazul meu – înseamnă că nu ţi se îngăduie să părăseşti Europa, înainte de a contempla „fenomenul ei originar“.
Mă aşteptam să păţesc, dinaintea Acropolei, ceea ce păţim cu toţii dinaintea marilor miraje turistice: să nu pot vedea nimic, orbit de haloul de faimă al locului. Cu alte cuvinte, să văd nu o realitate, ci un concept, o efigie. Dar pe Acropole, spectacolul e mai tare decît faima. În spaţiul lui, ruina încetează să mai fie arheologică. E o încununare, o apariţie la zenit. Asociată, inevitabil, forajului în adîncime, săpăturii, ruina de aici e, dimpotrivă, punctul final al unei ascensiuni. Grecia e o înălţime. E „sus“, ca o ilustrare a platonismului însuşi. Nu un teritoriu plin de „urme“, ci un model a cărui urmă sîntem.
La capătul călătoriei, aveam să descopăr corpul de căldură al civilizaţiilor. Să deosebesc între soarele grec, soarele roman şi soarele extrem-oriental. Cel dintîi e preponderent lumină. Cel din urmă e preponderent foc. Căldura Greciei e căldura pietrei încinse, incandescenţă minerală, aer sec, iradiant şi fierbinte. Căldura asiatică e vegetal-umidă, uterină, aer saturat de vapori. Te mişti ca prin massa de aburi de deasupra unei supe cosmice. Mişcările sînt încetinite, corpurile îşi pierd conturul, stau să se topească, să treacă în altă stare de agregare. În Grecia, corpul tinde, dimpotrivă, să se transforme în statuie. Lumina uscată decupează riguros formele, consolidează şi fixează volumele, le defineşte. Vibrato-ul extrem-oriental al umezelii reuşeşte mai curînd să dizolve materia, să o destrame ireversibil. În ambele cazuri, sfîrşeşti prin a visa la răcoare şi noapte, la subterana tenebroasă a somnului. Simţi nevoia să te sustragi regimului diurn, să te repliezi în penumbre şi adieri.
Nu avem codul, nu avem criteriile necesare pentru a descifra fizionomiile extrem-orientale. Ele ne rămîn sufleteşte secrete. Nu ştim să spunem ce chip e simpatic şi ce chip e antipatic, care femeie e frumoasă şi care nu. Aplicăm, în cel mai bun caz, măsurile şi convenţiile europene şi, de obicei, ne înşelăm. Nici limbajul surîsului asiatic nu ne e la îndemînă. Sîntem, ca niciodată şi ca nicăieri, „în străinătate“, străini de noi şi de lume, victime ale unui farmec fără repere…
