Instantanee de spital

Tipul cu halat alb de molton şi barbă albă se perindă a nu ştiu cîta oară, cu mîinile în sîn, aparent fără treabă. Nu-i limpede dacă e pacient sau angajat. Un doctor se opreşte în dreptul unui bătrînel scund care îl aştepta pe culoar. Îl întreabă prevenitor, cu capul aplecat într-o parte: „Ia spuneţi, ce-aţi păţit?“. Bătrînelul duce mîna la spate şi-i explică problema cu voce scăzută. Doctorul duce şi el mîna acolo, să pipăie pe sub haina de piele: „Aţi ridicat ceva, aţi împins?“. „Am împins maşina că nu mai pornea“, zice omul cu ruşine. „Mda“, zîmbeşte doctorul. „Haideţi să mergem să faceţi o radiografie.“

O asistentă iese din lift cu un vraf de dosare la piept. Se proţăpeşte în capătul culoarului răcnind: „Nuţiii!“. Colega strigată se presupune a fi printr-un salon de unde ar putea să audă, fiindcă toate uşile sînt deschise. Într-adevăr, în cîteva secunde apare o asistentă mai în vîrstă, cu halatul pe umeri şi cu o eprubetă în mînă. „Unde erai, măi, fată – o întreabă cea cu dosarele. Hai, că ne-aşteaptă doamna doctor.“ „Ei, să stea şi ea puţin, că nu dau turcii.“

Tipul cu barbă albă îşi flendură din nou poalele halatului de-a lungul coridorului. După cum se mişcă, pare totuşi un fel de pacient vechi, un plictisit de-al locului. Doi bărbaţi cu burţi mari s-au postat în faţa uşii pe care scrie: Bloc Operator. Accesul Interzis! Consoartele lor cu multe fuste s-au aşezat pe calorifer. O asistentă vine valvîrtej şi le spune să stea mai de-o parte, să nu mai încurce trecerea. „Da’ ce ai cu noi domniţă dragă, cred că ne-ai văzut mai bruneţi aşa, şi nu-ţi place.“ „Doamne, fereşte!“ reacţionează asistenta, oprindu-se în loc. „V-am zis doar că nu e bine să staţi în drum. Altfel ce, bruneţii nu sînt şi ei oameni? Eu nu fac diferenţe dintr-astea.“ Apare şi un doctor care intervine pe ton apăsat: „De ce n-aveţi voi un pic de răbdare? Staţi jos acolo, că mai aveţi de aşteptat. E pe masă, e trează, nu mai e nici intubată, dar o mai ţinem puţin la reanimare. Nici o grijă, o facem bine!“. „Da, dom’ doctor, aicea stăm cuminţi, aşa“, zice omul zîmbind larg şi dezvelindu-şi măselele de aur.

„Pardon, pardon!“ strigă un brancardier care împinge o masă pe roţi. La capătul ei se văd două tălpi vinete de femeie, bălăbănindu-se într-o parte şi în alta. E învelită într-un cearceaf alb şi, cînd ajunge mai aproape, se vede că şi capul e acoperit. „Ptiu, e moartă!“, exclamă una din femeile cu fuste. Lumea îşi face cruce. „E de la accident, a adus-o SMURD-ul“, zice cineva. Preţ de cîteva zeci de secunde se aşterne liniştea.

Bărbatul cu măselele de aur se caută cu greutate prin buzunarele-i largi pe unde sună un telefon. Răspunde: „Da, da, păi, nu ţi-am zis că m-a chemat la poliţie? Să le fie de cap. Ce? Mă, da’ cum să zici una ca asta? Înseamnă că eşti chiar tăntălău. Las’ că vorbim noi că acu’ sînt la spital, am operat-o pe Trandafira. Da, mă. Hai, hai, lasă-mă acu’...“ Bagă telefonul în buzunarul de la cămaşă şi pufneşte către consoartă: „Nicu. Se face că nu ştie nimic, daa’ nici nu m-aşteptam altfel“.

Sună un alt telefon cu o melodie sinistră. Răspunde un ins sclivisit, cu părul dat cu gel. „Aaa, da doamna Rodica“ – zice în timp ce trage linii imaginare pe pardoseală cu muchia pantofilor săi negri de piele întoarsă, cu cataramă argintie. „Eu v-am sunat, da. Am numărul de la un coleg care mi-a spus că v-ar interesa o ofertă de ouă ecologice. Daaa, păi se poate? Sigur doamnă. Se face.“

Se întoarce brancardierul cu masa mobilă pe care a rămas doar cearceaful alb, ghemotocit. Şi-a depus „încărcătura“ la subsol. Lumea îi face loc în tăcere, urmărindu-l cu privirea pînă cînd pelerina sa, verde ca o aripă de lăcustă, dispare îndărătul uşilor de la blocul operator.

Pe culoar îşi face apariţia un doctor înalt şi îngîndurat. Merge cu paşi mari şi elastici, urmat de două rezidente micuţe care se străduiesc să se ţină după el. Ca două vrăbiuţe după un vultur.

O femeie corpolentă cu un pulover tricotat, de lînă, se aşază pe pervazul ferestrei lîngă un tînăr care pare să-i fie nepot, şi începe a-i înşira: „Măi, Costi, tu ştii bine că de ziua lui nen’tu a murit şi George, de ziua lui nen’tu s-a prăpădit şi Sofronia, tot de ziua lui nen’tu a avut şi Mariţa acidentu’, cînd şi-a rupt coastele...“ Tînărul, cu obrajii aprinşi, o ascultă sfios, parcă neştiind ce să creadă. Şi ce-ar fi de crezut...