Uimitoarele asemănări între domnii Van Rompuy şi Timofti

După o campanie electorală lungă şi chinuitoare, ce a acoperit toate cele 25 de state care nu sînt Malta şi Cipru, preşedintele Uniunii Europene a fost reales în funcţie. Într-o perioadă de criză şi de furie populară, în care euroscepticismul a crescut mai mult ca niciodată, această realegere este în sine o performanţă deosebită. Deşi incidentele din campanie au fost spectaculoase şi au deturnat atenţia opiniei publice la acel moment – să ne amintim doar de atacul cu bomboane explozive al anarhiştilor greci asupra grădiniţei vizitate de candidat –, aceste alegeri au arătat, poate mai mult ca niciodată, soliditatea proiectului european şi încrederea cetăţenilor Europei în acest proiect.

Evident, glumesc. Se prea poate să vă fi scăpat ştirea asta, aşa că o aflaţi de aici, cu oarecare întîrziere: acum trei săptămîni, preşedintele Consiliului European – Herman Achille Van Rompuy – a fost reales în funcţie. Realegerea s-a făcut în unanimitate şi fără contracandidat (cine ar îndrăzi să contracandideze pe cineva numit şi Achille?). Realegerea a fost comunicată, printre alte multe anunţuri pentru presă, după întîlnirea şefilor de state, la ultimul Consiliu European. Dacă nu vă spune nimic numele lui, nu vă simţiţi foarte vinovaţi, sigur îl ştiţi din vedere – e tipul acela cu ochelari şi cheliuţă de călugăr franciscan, care apare des pe lîngă Merkel, Sarkozy şi Băsescu, cînd se întîmplă chestii la Bruxelles. Nu, nu e şeful translatorilor, credeţi-mă pe cuvînt. Adevărul este că sînt degeaba ironic cu simpaticul Van Rompuy. El chiar este un bun preşedinte al Consiliului European. Face foarte bine jobul pentru care a fost pus acolo. Problema e cu jobul în sine.

Facem aici o mică excursie înapoi în timp. A curs multă cerneală, s-au consumat şi mulţi nervi, şi multe entuziasme în jurul ideii de preşedinte al Europei. Postul nu s-a numit niciodată ca atare în documente, dar despre ce era vorba? Despre o persoană care să întruchipeze ideea de Uniune Europeană, care să se ridice deasupra intereselor fiecărui stat membru, pentru a împinge interesele comune. Federaliştii europeni au iubit ideea: în sfîrşit, se întîmplă, chiar dacă le-a luat 50 de ani! Euroscepticii au urît ideea: de vreo 50 de ani vă tot spunem că ăştia pregătesc disoluţia statului naţional, uitaţi ce pun la cale acum! Ba chiar ţin minte un articol ditirambic (oricît ar părea de plicticoasă zona asta a afacerilor europene, să ştiţi că avem şi noi ditirambiştii noştri) care zicea că de la cei doi Caroli – Cel Mare al francilor şi Quintul al Habsburgilor spaniolo-austrieci – nu a mai avut continentul aşa autoritate centrală. Dacă reciteşti acum dezbaterile de atunci, rămîi uimit: pentru asta s-a făcut atîta caz? Mă rog, nu chiar pentru asta, adică postul, aşa cum îl vedem acum, este şi el un compromis care rezolvă pe jumătate problemele tuturor şi nemulţumeşte pe toată lumea. Cam ca toată UE în general.

Fără o legitimitate directă din partea electoratului, fără o putere de decizie reală, preşedintele Consiliului European are doar sarcina de a căuta consensul şi de a stabili agenda. Această a doua sarcină este cu adevărat importantă. Cînd ai 27 de şefi de guverne care se întîlnesc din cînd în cînd pentru o discuţie de patru ore, e important ce scrie pe lista de probleme care vor fi discutate. Evident, acesta este un balet foarte important: fiecare dintre cei 27 are chestii pe care le-ar pune pe listă. Asta pe lîngă problemele mari şi crizele generale, care sînt ale tuturor şi care abundă în aceste zile. Van Rompuy se descurcă bine la acest balet. Sau aşa pare. Cel puţin realegerea sa arată că nu a nemulţumit pe nimeni. Dar atunci cînd eşti cel care face agenda, e aproape obligatoriu să nu ieşi în evidenţă, să nu fii personaj principal. Să ştie lumea că îţi datorează favoruri, dar să nu faci caz din asta. Preşedintele Consiliului European este poate cel mai important oficial de mîna a doua de pe planetă. Poate doar preşedintele ONU să-l mai concureze, dar acela e totuşi mai proeminent şi oricum, în cazul său, nimeni nu a crezut vreodată că va fi vorba despre Preşedintele Planetei Pămînt.

În altă ordine de idei, am avut parte de oarecare atenţie publică săptămîna trecută, cu alegerea preşedintelui Republicii Moldova. Nu am făcut acest exerciţiu, dar aş paria că alegerile de la Chişinău au generat mai multe articole în presa de limbă engleză decît realegerea de la Bruxelles. Interesul stîrnit ţine mai degrabă de faptul că se speră încheierea crizei politice decît de puterea reală a acestei funcţii. Primii doi preşedinţi ai RM, Snegur şi Lucinschi, au fost aleşi direct de populaţie. Pe o Constituţie nefericit de asemănătoare cu cea a României (la rîndul ei nefericit de asemănătoare cu cea a Franţei), Republica Moldova a funcţionat ca un stat semiprezidenţial, unde puterea preşedintelui balansează în funcţie de influenţa sa asupra majorităţii din Parlament, deci asupra Guvernului. La un moment dat, din cauze acum mai degrabă obscure, s-a decis la Chişinău schimbarea modului de alegere a preşedintelui: de către Parlament, cu o majoritate calificată de 3/5. Un preşedinte fără legitimitate directă şi cu un prag de majoritate care să-l ţină deasupra politicii partizane. Cu alte cuvinte, RM trebuia să devină o republică parlamentară. Ironia a făcut să devină imediat un fel de regim autoritar-patriarhal-sovietic. Primul preşedinte ales în noua formulă a fost Vladimir Voronin. Moment în care se vede cît de puţin importante sînt Constituţiile atunci cînd nu se ţine cont de context. Preşedintele republicii parlamentare, Voronin, controla şi partidul de guvernare. Iniţial a avut o supermajoritate de comunişti în Parlament, la al doilea mandat a făcut pe europeanul şi a convins şi nişte oameni din opoziţie să-l voteze. În toată această perioadă, a funcţionat aşa-numita verticală a puterii – adică un regim politic în care tot ce înseamnă decizie importantă vine de la şef şi statul ca atare aplică ordinele venite de la această autoritate care e mai mult extrainstituţională decît formalizată ca atare. Şi asta indiferent că şeful se numeşte „preşedinte“ sau „secretar general al partidului comunist“.

Apoi, cînd Voronin a picat de la putere, liderii Alianţei pentru Integrare Europeană au pierdut aproape trei ani concurînd pentru funcţia de preşedinte. Abia cînd au externalizat-o, adică au decis cuminte că nici unul dintre ei nu o va avea, au rezolvat problema. Atunci a început căutarea unui Herman Van Rompuy al Republicii Moldova. Adică o figură ştearsă, fără bază politică proprie, cu rolul de a organiza agenda comună şi de a-i împăca pe adevăraţii deţinători ai puterii atunci cînd aceştia se ceartă. Cu alte cuvinte, cînd liderii AIE au realizat că preşedintele Republicii nu era musai să fie cum fusese Voronin, ba chiar că în Constituţie scria altceva decît fusese Voronin, au căzut la pace şi au rezolvat principala problemă care le subminase alianţa. Nicolae Timofti – domnul mic, cu cheliuţă de judecător sovietic pe care l-aţi văzut la televizor lîngă Filat, Lupu şi Ghimpu – pare tocmai bun pentru jobul care i-a fost acordat.