Sportul fără plastic

Într-o vreme, în magazinele noastre „de articole sportive“ găseai doar rachete de tenis româneşti (cu nume de planete: Neptun sau Pluto), doar schiuri româneşti (cu nume de pietre preţioase: Rubin, Topaz sau Cristal), doar biciclete româneşti şi uneori ruseşti (cu nume zburătoare: Pegas sau Sputnic – Rîndunică), doar corturi româneşti foarte grele şi saci de dormit voluminoşi ca nişte plăpumi. Erau acele magazine care în ultima perioadă a comunismului se numeau IDMS (Întreprinderea de Distribuire a Materialelor Sportive) şi în care se vindeau şi accesorii sau piese auto, adică aripi şi faruri de Dacia, cauciucuri, cabluri de frînă, baterii şi multe altele. Bineînţeles, pe atunci, chiar şi din acea gamă limitată de articole, nu aveai garanţia că o să găseşti ce cauţi.

Ei bine, în condiţiile acelea, momentul în care am primit o rachetă de tenis Dunlop, pe care mai scria în plus şi Maxplay McEnroe, a fost de-a dreptul fabulos. La fel de extraordinar mi s-a părut şi cînd, imediat după Revoluţie, cineva mi-a făcut rost de o pereche de schiuri austriece Hagan (de culoare verde electric) care deja începuseră să se importe în România, dar nu se vindeau decît pe sub mînă. Deşi nu mai eram copil, am dormit cu ele în cameră, să le văd dimineaţa cînd mă trezesc şi să fiu sigur că n-a fost vis.

În ultimii ani, de cînd au apărut magazinele gen Intersport, Hervis sau Decathlon, mă plimb prin ele de-a dreptul fascinat. Pantofii de sport sînt împărţiţi pe căprării: alergare, baschet, fotbal, tenis, drumeţie, plimbare, relaxare etc. Tricourile şi şorturile sînt şi ele specializate (şi astăzi ai părea de-a dreptul ridicol să joci tenis în tricou de fotbalist sau invers). Rachetele sînt de la toate marile firme, cu tot felul de racordaje, gripuri colorate şi antivibratoare de toate formele. Poţi să-ţi alegi mingi de fotbal pentru sală sau pentru exterior, albe sau negre, galbene sau portocalii, verzi sau albastre. Schiurile şi plăcile sînt, la rîndul lor, pentru toate măsurile şi categoriile. Accesoriile pentru camping au ajuns la perfecţiune: corturi care se montează instantaneu sau care sînt puse pe roţi, saci de dormit care încap în buzunar, maşini de gătit de toate dimensiunile pentru toate situaţiile, lămpi cu gaz, cu baterii sau cu dinam, lăzi frigorifice autonome sau pentru maşină, hamace şi plase contra ţînţarilor, scaune de agăţat în pom şi cîte şi mai cîte. Capitolul biciclete e un univers în sine. În plus, au apărut şi lucruri la care pe vremuri nici nu visam, de genul arc cu săgeţi, costum de scafandru din neopren, beţe de trekking (cu antişoc!?). Nu mai vorbesc despre întreaga nebunie a accesoriilor pentru echitaţie, a seturilor de crose şi echipamente de golf sau a accesoriilor pentru navigaţie. Să fi avut eu toate astea cînd eram puşti...

Pierdut printre acele obiecte, precum o cucoană într-un raion cu poşete, am fost trezit din reverie de sfaturile unui şef de vînzări către un nou şi foarte tînăr angajat, pe care-l plimba printre rafturi. „Vezi, dacă cineva îţi cere un trening dintr-ăsta, e bine să-i propui unul mai scump, măcar să vezi cum reacţionează, să te prinzi dacă are bani şi dacă nu cumva e posibil să-i vinzi ceva mai scump. Dacă acceptă, îi mai oferi şi nişte şosete, îi spui decît că îi ţin piciorul mai bine. Poţi să încerci şi cu adidaşii. Trebuie să fii activ în relaţia cu clientul, să miroşi cît e dispus şi cît poate să cheltuiască.“

Sigur că şi raiul capitalist îşi are preţul său. Brusc, am început să văd toate minunăţiile alea ca pe nişte instrumente de scos banii din buzunarul clienţilor. Mi-am adus aminte şi că atunci cînd apelasem la un vînzător, nedumerit că nu găsesc mărimea de rachetă dorită, acesta încercase să-mi ofere una mai mică, debitînd argumente pe care le pretindea ştiinţifice. Mi-a revenit în minte şi constatarea că aproape tot ce se găseşte în aceste magazine e de plastic, chiar şi ciorapii sau tricourile de pus pe piele. Ni se spune că e vorba de materiale „tehnologizate“, că lasă transpiraţia să iasă, că rămîn uscate, că nu intră vîntul şi bla, bla, bla... O fi şi ceva adevărat, dar mai adevărat e că se produc mai uşor şi mai ieftin decît cele naturale (care pot fi prelucrate şi ţesute aşa încît să aibă proprietăţile plasticelor „tehnologizate“). Deocamdată, în industria articolelor sportive, materialele artificiale sau aşa-zisa „piele ecologică“ (pentru cine ecologică?) au căpătat un avînt considerabil. Cum însă am convingerea că în capitalism piaţa e flexibilă şi receptivă, mă gîndesc că, alături de lupta contra blănurilor naturale, nu ne-ar strica o mişcare serioasă contra hainelor artificiale (adică din petrol), măcar în sport. Ar fi o cauză importantă, dar n-am auzit pînă acum de aşa ceva. Şi mă tem că nu putem conta pe ecologiştii angajaţi în lupta pentru salvarea pelicanului creţ şi nici pe activiştii din plastic.