Criza de acum şi pisica lui Montaigne, de atunci

Recent, în The Guardian, am dat peste un articol seducător despre solidaritate şi individualism – semnat de Richard Sennett, reputat şi multipremiat profesor de sociologie la LSE –, din care selectez primele rînduri: „La sfîrşitul vieţii sale, filozoful Michel de Montaigne (1533 – ’92) a inserat o întrebare într-un eseu pe care îl scrisese cu mulţi ani înainte: «Cînd mă joc cu pisica mea, de unde ştiu că ea nu se joacă cu mine?». Întrebarea sintetizează convingerea lui Montaigne că nu putem niciodată să sondăm profund viaţa interioară a celorlalţi, fie ei pisici sau oameni. Pisica lui Montaigne poate să ne servească drept emblemă a cooperării. Premisa mea despre cooperare este că, frecvent, nu înţelegem ce e în inima sau în mintea oamenilor cu care trebuie să interacţionăm. Totuşi, aşa cum Montaigne continuă să se joace cu pisica sa enigmatică, la fel, o lipsă a înţelegerii reciproce nu ar trebui să ne reţină de la intrarea într-o relaţie cu ceilalţi, dacă vrem să ajungem la un ceva făcut împreună“. Găsesc interesant acest îndemn şi cred că, dacă e urmat, efectul nu poate fi decît benefic. Mie, în politică, mi s-a spus adesea, de către cei cu mai multă experienţă, că, dacă trebuie să fac ceva şi nu pot altfel decît împreună cu alţii, nu contează dacă îmi place sau nu de celălalt, nu contează dacă mă simt aproape de el sau nu, important/politic este să pot lega cu eficienţă tovărăşia. Micul citat reprodus mai sus de mine ne spune şi mai mult: că nu e necesar nici măcar să-l pot cunoaşte, să-l pot decripta cît de cît pe celălalt, important e să facem ceea ce e de făcut împreună. În termenii psihologiei, s-ar spune că important e procesul, şi nu motivaţia. Sigur, dacă admitem că, de fapt, nu-l pot cunoaşte pe celălalt, atunci raţionamentul se susţine – cooperarea e esenţială supravieţuirii, aşa că nu putem să ne oprim să trăim doar pentru că nu cunoaştem ceea ce e imposibil de cunoscut.

Însă filozofii păcătuiesc adesea prin acea maladie a spiritului care duce la generalizare, cu ignorarea tuturor determinaţiilor individuale, doar pentru a formula propoziţia cu valoare de adevăr universal. Nimic nu-l tentează mai tare pe filozof decît această formulare. Vanitatea lui toată, camuflată în imensa-i ştiinţă de carte şi, cînd e cazul, potenţată de instinctul metafizic corect face din filozof o fiinţă unidirecţionată spre fraza universală. Repezindu-se către ea, mai ales atunci cînd o simte aproape, filozoful trece uşor peste micile sau marile însuşiri individuale ale elementelor categoriei la care se referă. Aşa se face că e des întîlnit saltul de raţionament „de la jocul cu pisica la problema incognoscibilităţii sufletului celuilalt“ şi, ca un umil consumator de filozofie, admit că în asemenea salturi stă farmecul discursului filozofic pe care îl gust cu nesaţ. În cazul acesta, păcatul este acela de a sugera două variante, după modelul tertium non datur, deşi realitatea indică multe alte nuanţe intermediare. Astfel, se presupune că, în raport cu celălalt, nu există decît două variante, ori îl cunoşti, ori nu. Mai precis, ori îi cunoşti sufletul (cunoaştere deplină), ori nu-l cunoşti deloc. Evident, oamenii se cunosc între ei mai bine sau mai de departe. În plus, e posibil să cunoşti la celălalt exact atîta cît e nevoie ca să poţi stabili cooperarea. Pînă la urmă, de ce l-aş cunoaşte pe celălalt? În social, există un singur motiv: ca să-mi fie predictibil. De ce e nevoie de asta? Ca să pot avea încredere. Cuvîntul esenţial, aici, este încredere. Cheia cooperării este încrederea, cîtă anume e necesară pentru un anume proiect, deoarece e nevoie de cantităţi diferite de încredere între noi; de pildă, ca să săpăm împreună un şanţ, ca să păzim împreună intrarea într-un bloc, ca să facem împreună o investiţie pe termen lung, ca să spionăm împreună sau ca să ne căsătorim unul cu celălalt.

Dacă admitem că nu despre cunoaştere, ci despre încredere e vorba cînd discutăm despre cooperare, întrebarea care se impune imediat este: putem avea încredere în cineva pe care nu-l cunoaştem? Răspunsul la întrebarea astfel formulată este, firesc, „nu“. Sau, în general nu – cred că oamenii cu adevărat aleşi au capacitatea de a investi nelimitat încredere în jur, indiferent dacă cunosc sau nu, indiferent de experienţele anterioare şi indiferent de ceea ce le spun alţii. Revenind, însă, la tema cunoaştere-încredere, iarăşi cred că răspunsul general seacă artificial tema. Totul depinde de proiect. Dacă cooperarea are în vedere un proiect complex, riscant, pe termen lung, cu efecte fundamentale, atunci încrederea în lipsa cunoaşterii e mai greu de obţinut. Dacă, dimpotrivă, proiectul este limitat, superficial, banal aproape, atunci încrederea necesară poate fi acordată şi după o superficială cunoaştere.

Textul care mi-a provocat aceste gînduri spune că, în condiţiile crizei actuale, coexistă în cetate două mesaje pe cît de puternice, pe atît de contradictorii: pe de o parte, un mesaj de solidaritate, de genul „numai împreună putem ieşi din criză“, şi, pe de altă parte, un mesaj de salvare individuală – „de-acum eşti pe cont propriu, doar tu îţi poţi rezolva problemele“. E adevărat, această criză a bulversat multe, inclusiv coerenţa cu care ne raportăm la lume. Dar, nu cumva această contradicţie nu are nimic de-a face cu criza economică actuală, ci cu o anume vulnerabilitate a construcţiei europene?! Şi în anii buni, mesajul de edificare al Uniunii Europene era contradictoriu: pe de-o parte, ni se spunea „mai multă integrare, mai multe competenţe la Bruxelles“, pe de altă parte, ni se spunea „dezvoltaţi-vă regional, daţi comunităţilor mai multă putere“. Simt tentaţia de a continua discuţia şi săptămîna viitoare, pentru că ştiu bine că, încă multă vreme, vom trăi astfel, printre mesaje contradictorii. Şi ne vom linişti doar jucîndu-ne cu cîte o pisică despre care nu vom şti dacă se joacă şi ea cu noi sau nu.