Preţul neîncrederii

În ultimii ani am avut o serie de experienţe cu firme de închirieri de maşini de prin Europa. Cu rare excepţii, am întîmpinat tot felul de neplăceri care păreau legate în special de faptul că veneam din România. Gradul de încredere în cetăţenii români e de bună seamă încă foarte scăzut iar companiile respective aplică proceduri mai restrictive.

La Londra, de exemplu, la o cunoscută asemenea firmă americană (acum ştiu că marile companii din domeniu sînt mai toate americane), m-am trezit că mi se cere biletul de avion pentru întoarcere în România. De ce? Mi-au sugerat că vor să fie siguri că nu-mi fac planuri cu maşina lor pe un termen mai lung decît cel declarat. Şi fiindcă nu aveam biletul de avion la mine (nici prin cap nu-mi trecuse să-l iau), mi-au spus că singura posibilitate e să le las paşaportul drept garanţie. Nu cred că era prea în regulă, dar am fost nevoit să accept. Nu mai povestesc aventura condusului pe partea stîngă, cu volanul pe partea dreaptă, cu schimbătorul în stînga şi cu kilometrajul în mile. Sînt distracţii fără legătură cu serviciile de închirieri. Mi se spusese însă că, obişnuit fiind să circul pe cealaltă parte, trebuia să am mare grijă să nu lovesc partea stîngă a maşinii de borduri, de stîlpi sau de alte maşini parcate. Ei bine, oricît de atent am fost, într-o săptămînă tot am reuşit să ating o dată oglinda din stînga. N-am stricat nimic, i-am murdărit doar plasticul exterior. La vremea aceea, neştiind bine ce intră în asigurare, m-am dus acasă, am luat o cîrpă moale şi am început să şterg semnul cu Ciff. Am reuşit să-l escamotez aproape complet. La predarea maşinii, spre surprinderea mea, băiatul care o recepţiona s-a îndreptat fix spre acea oglindă, privind-o cu atenţie. Apoi a venit spre mine şi mi-a explicat: „Voi ăştia de pe continent aveţi obiceiul să loviţi oglinda de pe stînga. Cum văd că n-ai atins-o, sînt absolut sigur că, în rest, totul e în regulă“. Nu observase nimic şi am răsuflat uşurat.

Altădată, cînd să închiriez o maşină de la Paris, mi s-a cerut adresa de la hotel. Tocmai predasem camera şi aveam intenţia să plec (cu maşina închiriată) în Normandia. I-am explicat situaţia agentei de la ghişeu, dîndu-i adresa hotelului de unde plecasem. A sunat imediat acolo şi cum, în primul moment, i s-a spus că nu există un client cu numele meu, mi-a aruncat o privire cruntă şi crispată, în acelaşi timp. „Uite infractorul român!“, părea să spună căutătura ei. Pînă să se lămurească lucrurile, m-au trecut furii şi transpiraţii succesive. Alături, un american îşi primea maşina în nici trei minute, fără să fie întrebat nimic. În cele din urmă, mi-au adus şi mie, afară, în stradă, cu motorul pornit, un automobil ce părea nou-nouţ. De unde pînă atunci totul mersese foarte încet, acum băiatul care îl scosese din garaj îmi făcea semn să mă urc cît mai repede la volan (ceea ce am şi făcut), să nu încurcăm circulaţia. La prima oprire aveam să constat însă ceea ce nu apucasem să văd de la început, anume că botul maşinii era binişor înfundat. M-am întors îngrijorat la oficiul de închirieri unde mi s-a spus că e ceva care nu contează...

Acum vreun an, eram cu un prieten care a primit în Germania o maşină foarte nouă, dar care nu se încălzea, ba, dimpotrivă. Intrigaţi de fenomen, am descoperit, între compartimentul motorului şi locul din dreapta-faţă, o mare spărtură pe unde intra aerul iernii (vreun client anterior îşi băgase probabil picioarele pe acolo). Ar fi urmat să aşteptăm cîteva ore în noapte, pînă să vină cineva de la firmă să ne depaneze. Întrebîndu-ne cum vor putea depana o spărtură, ne-a venit în minte propria soluţie, pe care am şi aplicat-o chiar acolo, pe loc, fără să mai aşteptăm mecanicii. Ca românul pregătit pentru orice, un al treilea prieten a scos din bagaje nişte bandă adezivă. Am lipit-o în sus şi în jos, peste gaură, şi apoi totul a funcţionat de minune.

Anul acesta însă, am apelat la o firmă mai puţin cunoscută, pe care am găsit-o pe Internet. Am făcut rezervare cu cîteva săptămîni înainte. Pe aeroportul din Viena aveam să constatăm că firma aleasă era doar un intermediar şi că închirierea propriu-zisă urma s-o facem cu alţii (o companie austriacă, la fel de puţin cunoscută). Ei bine, după ce am arătat paşapoartele noastre româneşti, compania asta austriacă ne-a informat că trebuie să ne oprească o garanţie enormă. Apoi ne-a dat o schiţă pe care erau trecute toate loviturile pe care le suferise maşina (vreo 15, deşi ea n-avea decît 15 mii de kilometri la bord). La garaj, împreună cu un mecanic, am verificat, de-a dreptul nemţeşte, ca fiecare lovitură să fie trecută şi pe schiţă. Majoritatea erau nişte zgîrieturi aproape invizibile. Nu puteai fi sigur că nu mai sînt şi altele asemănătoare care să treacă neobservate. Mai mult, un x-uleţ de pe foaie s-a dovedit în realitate, pe maşină adică, doar o simplă mizerie. Mizerie era şi toată procedura, pentru că plătisem oricum şi o asigurare. Ne-a trecut prin minte că toată tevatura e doar un procedeu psihologic, menit să-i responsabilizeze pe eventualii clienţi mai nesimţiţi. Dar nu. Era o adevărată manie nemţească. Nu mai spun că pe drum s-a aprins un beculeţ la bord. În carte scria că e ceva legat de uleiul neschimbat. Am sunat la firmă şi, după mai mulţi roboţi nemţeşti, am dat de o voce umană, englezească. Ne-a spus că nu e de la ulei şi că să mai băgăm aer în pneuri. Am băgat aer în pneuri, dar beculeţul a rămas tot aprins. Pe de altă parte, uleiul era negru, aşa cum bănuiam. Fiindcă nu puteam să-l schimbăm de capul nostru şi nici nu ne mai simţeam în stare să reluăm întregul test al roboţilor nemţeşti, i-am dat înainte pe româneşte, fără să ne mai preocupe posibila uzură a motorului lor.

La întoarcere, zbenghiurile micrometrice de pe maşină se înmulţiseră. Mecanicul găsea mai multe decît pe hîrtie. Dumnezeu ştie dacă apăruseră în plus, de la pietricelele de pe autostradă, sau dacă nu cumva existaseră dinainte. În orice caz, n-a observat mica săritură a vopselei pe care chiar o făcusem într-o parcare. Am avut o interesantă dovadă a faptului că un sistem de control minuţios, documentat cu acte şi fotografii, poate fi oricît de subiectiv.

În cele din urmă, ne-a zis că ne opreşte 400 de euro pentru „excess damage“. I-am explicat că în preţul închirierii intră şi asigurarea. Ne-a spus să ne adresăm firmei intermediare de pe Internet. O întreagă nebunie. Ajunşi acasă, am început cu e-mailurile. Firma de pe Internet a început să se certe cu firma de închirieri. După discuţii şi paradiscuţii, am primit banii înapoi. Ne-am gîndit la întregul exces de efort al firmei de închirieri. Capitalismul nu prea funcţionează fără încredere. În sfîrşit, totul e bine cînd se termină cu bine. Dar cred că şi mai bine e să ai paşaport american.