Arta fugii de Bach-Bergel

Arta fugii este una dintre cele mai încifrate creaţii muzicale. Neterminată (compozitorul a murit lucrînd la ea), netitrată (titlul a fost pus după moartea lui Bach de către un ginere al compozitorului), fără să specifice pentru care anume instrument a fost scrisă, această capodoperă rămîne, deopotrivă, misterioasă în cel mai înalt grad şi abstractă pînă la incomprehensibil. Iar cea dintîi lecţie pe care o primim de la Arta fugii tocmai în asta constă. Pe cît de obscur e sensul ei, pe atît de limpede îi este forma: o înşiruire de fugi şi canoane. Primele două fugi prezintă, cît se poate de „nud“, tema. Următoarele două redau tema de la coadă la cap. Mai apoi, subiectul este inversat şi combinat cu originalul, ca într-un joc al originalului cu imaginea sa în oglindă. Karl Geiringer scrie: „Pentru ca imaginea din oglindă să fie de două ori realistă, sopranul din prima fugă devine basul celei de-a doua, altoul se transformă în tenor, tenorul în alto şi basul în sopran“. Misterul lucrării este potenţat şi de folosirea celebrului „motiv BACH“. În timp ce lucra la Arta fugii, compozitorul s-a decis să adauge drept contrapunct literele numelui său. În nomenclatura germană, B este si bemol, A este la, C este do şi H este si natural. Literele numelui compozitorului formează o melodie. Nici nu e de mirare, va scrie Ana Magdalena Bach, de vreme ce este vorba despre numele Bach. În Arta fugii, după ce apare numele B-A-C-H, autograful încetează. „Şocul emoţional pe care îl resimţi cînd auzi motivul BACH, urmat apoi de o tăcere abruptă, reprezintă o experienţă zguduitoare“ (vezi capitolul referitor la Bach din Vieţile marilor compozitori de H. Schonberg). „Preocupat de combinarea contrapunctică a notelor reprezentate de numele de Bach.... a scris Sebastian această lucrare“, notează Ana Magdalena Bach.

Geniul cu care Bach combină toate aceste elemente este amuţitor. Întrebarea care se pune, firesc, este de ce. Ce vrea să spună Bach cu această muzică? Într-un interviu memorabil acordat cu ani în urmă defunctei reviste Idei în dialog, Cristian Mandeal explica: „Orice gest componistic pe hîrtie, dacă nu e transferat în sunete reale, rămîne pe undeva o creaţie de muzeu. Pentru a trăi, o operă muzicală trebuie materializată în sunet. Or, lucrul acesta lipseşte prin definiţie lucrării, pentru că a fost gîndită în abstract“. Motivul: Arta fugii nu a fost adresată de compozitor nici unui instrument sau ansamblu. Mai tîrziu, a apărut un fel de consens că Arta fugii trebuie cîntată la un instrument cu clape (orga) pentru că doar acesta poate reda mulţumitor compoziţia. Dar Arta fugii are, în opinia lui Cristian Mandeal, o „enormă forţă latentă“ dată tocmai de faptul că este o abstracţiune. „Gîndirea e debarasată de orice fel de anexă şi se poate desfăşura în deplinătatea libertăţii sale pure, nefiind cenzurată de nici un fel de restricţie, aşa cum orice instrument impune prin parametrii sonori diverşi pe care îi conţine şi de care un compozitor trebuie să ţină seama în permanenţă. Miracolul e cu atît mai mare cu cît, în general, sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un sintetizator electronic, ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.“ Concluzia că, probabil, geniul lui Bach ajunsese la o asemenea dezvoltare încît vedea sunete pure, în abstract, ne îngenunchează. Şi totuşi, de ce această muzică? În cronica ei, Ana Magdalena Bach scrie: „Tonul şi simţirea acestei lucrări sînt grave şi religioase. De altfel, Sebastian însuşi a fost astfel de-a lungul întregii sale vieţi şi cu cît s-a apropiat de sfîrşit, cu atît mai puternic au ieşit la iveală aceste caracteristici ale lui“.

Cu mulţi ani în urmă, am fost la un concert dirijat de Cristian Mandeal, în care am auzit Arta fugii transpusă pentru orchestră de Erich Bergel. În carnetele mele găsesc notată întrebarea dacă nu cumva (permiteţi-mi să inventez, stîngaci, un cuvînt nou) „dezorgizarea“ muzicii lui Bach o şi laicizează. Oare Arta fugii cîntată de un ansamblu precum cel gîndit de Bergel nu devine mai puţin un act religios şi mai mult un joc al minţii? Orga, se ştie, se adresează Cerului. Orchestra dominată de instrumentele cu coarde şi de suflători (înapoi la muzica auletică şi chitaretică din antichitatea greacă!) se adresează publicului. Nu cumva, dacă nu se cîntă la orgă, Bach pierde verticala doar pentru a cîştiga orizontala?

Arta fugii în varianta Bergel „umanizează“ lucrarea – asta spune dl Mandeal în interviul citat şi confirm, ca spectator, că despre asta a fost vorba, despre umanizarea unei abstracţiuni, despre coborîrea incomprehensibilului la accesibil, fără să însemne, deloc, cădere în facil. Oricum, lecţiile mari ale oricărei audiţii de Bach se păstrează intacte: descoperirea ordinii imuabile a lumii, experienţa apropierii de divin prin austeritate şi sobrietate, accesul la esenţe prin ordonarea ireproşabilă a formelor. De asemenea, rămîne nealterat sentimentul de invulnerabilitate care te cuprinde de cîte ori asculţi Bach.

Altă notă de după concert: „Ceea ce a realizat ansamblul bucureştean sub bagheta lui Cristian Mandeal este, înainte de orice, un mare, imens act cultural. Ecuaţia serenităţii a fost găsită de Bach şi a fost inteligibil explicată pentru noi, profanii, prin tălmăcirea orchestrală a lui Bergel“.

Şi, pe o altă pagină de carnet: „Concertul a părut cam lung multor spectatori. Asta mi-a arătat, imediat, că durata nu ţine nici de fizică, nici de filozofie şi nici de psihologie. Durata este produsul civilizaţiei. La jumătatea secolului al XVIII-lea, o asemenea lucrare se asculta fără probleme. Cu grija lui pentru forme şi contrapunct, nu cred că Bach nu avea reprezentarea exactă a limitei de răbdare a publicului său, pe care, sînt sigur, o respecta. Faptul că plictisul ne vizitează rapid, că vrem, scurt şi continuu, altceva, că o lucrare de dimensiunile Artei fugii nu ne mai poate reţine concentrarea îmi arată cît de falsă e statistica după care trăim mai mult decît predecesorii noştri deoarece avem o speranţă de viaţă cu mult mai generoasă. Durata trăirii lor era lungă, deşi vîrstele se curmau repede. Pentru noi, vîrstele curg lung, dar duratele sînt scurte, trăim fragmentat, ca în puzzle, în reprize care ne bulversează sufletele şi simţurile, care ne răvăşesc gîndirea şi credinţele“.