EDITORIALE ȘI OPINII

Mă gîndesc adesea cu invidie la străzile Greciei antice pe care umblau, printre oameni, zeii. Olimpul sacru era atunci parte a geografiei propriu-zise şi exista cotidian în viaţa grecilor. Zeii înşişi păreau a nu avea altă preocupare decît relaţiile cu oamenii. Zeii erau în asemenea grad sociali, încît nu aveau nici o problemă în a se insera natural printre oameni.

Nu doar Margaret Thatcher a fost supranumită aşa. Înaintea ei au fost şi Indira Gandhi sau Golda Meir. Pentru noi însă, cei din Estul Europei, mandatul ei a contat ceva mai mult, dat fiind că prin felul principial şi intransigent de a vedea lucrurile, a fost o „doamnă de fier“ care a pus umărul şi la căderea Cortinei de Fier, alături de Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov.

Yumemiru este o aplicaţie japoneză gratuită care-ţi permite să-ţi alegi natura viselor. Graţie unui card din telefon, aplicaţia detectează momentul cînd utilizatorul intră în faza de somn paradoxal (faza REM) şi e cel mai influenţabil. Înainte de culcare, alegi unul dintre cele opt scenarii existente: o plimbare prin pădure, să devii bogat, o poveste de dragoste...

Prea deseori e vorba aici de demolări săvîrşite, în curs sau iminente, cînd ar trebui, măcar din cînd în cînd, să fie semnalate aici cazuri în care tradiţia de familie a păstrat locuinţa părinţilor, a bunicilor, mergînd cîteodată şi mai departe în trecut. Am găsit odată un asemenea caz, casa Ştefănescu-Priboi de pe strada Căderea Bastiliei.

Atunci cînd vreau să scriu despre un ansamblu sau o construcţie pe care nu am văzut-o de mult, mă folosesc de net, unde găsesc frecvent fotografii recente şi comentarii asupra stării de conservare (?) a unor clădiri sau/şi ansambluri care – de cele mai multe ori – fac parte din Lista Monumentelor Istorice

Bucureşti. Iarnă. Munţi de zăpadă neagră, hîdă, ca nişte excrescenţe greţoase de pe obrazul bubos al oraşului. Acum, urîţeniile astea rîd la soare ca într-un desen animat horror. E un pic mai cald. Şi tot depozitul ăsta gigantic, de mizerie, începe să se topească. Să se întindă. Să se lăţească. Să mănînce, clefăind, tot spaţiul.

Cînd am pornit, în februarie 2006, împreună cu cîţiva colegi de la Gazeta Sporturilor, investigaţia privitoare la transferul fotbalistului Bratu de la Rapid la Galatasaray, confirmările au venit mai repede decît ne aşteptam. Gică Popescu a plătit Fiscului o sumă de peste 400.000 de dolari impozit rectificativ, iar impresarul Ioan Becali l-a urmat şi el.

Îmi aduc cumva aminte că cineva mi-a arătat o înregistrare pe YouTube a baladei lui Ştefan Hruşcă – „În poartă la Ţarigrad“, unde erau două comentarii. Primul zicea „eu is nascut? in Tarigrad, republeca Moldova, poate e despre mine :D, imi place..“ (am transcris exact, comentariul e încă acolo). Şi cineva îi răspundea: „sa mor eu dak styam ca? exista tarigrad“.

Cum a fost posibil miracolul şcolarităţii noastre în vremurile asfixiante ale anilor ’50-’60 şi ce prăpastie enormă există între performanţa didactică de atunci şi cea de azi, în ciuda libertăţilor recîştigate după decembrie 1989 e un alt subiect, greu de sistematizat. În orice caz, nu sistemul era, în primii ani de comunism, mai bun, dar oamenii erau, în genere, peste nivelul lui.

Aşa cum ne aşteptam, introducerea abonamentului digital pe dilemaveche.ro a stîrnit reacţii de tot felul. E firesc. Unele au fost încurajatoare: pe site şi pe Facebook, cîţiva cititori ne-au scris din prima zi că s-au şi abonat. Altele au fost de adio: cîţiva cititori ne-au scris, tot din prima zi, că vor înceta să ne citească pentru că nu-şi permit să plătească abonamentul.

„Cum, domnule Giurgiu, vă putem deconta avion, nu e nevoie să mergeţi cu trenul. Zău aşa, avem buget suficient…“ De multe ori am auzit replica asta. Cînd am de făcut un drum prin ţară sau chiar prin străinătatea apropiată, prefer să merg cu trenul. Mie mi se pare mai comod.

Către anul 1600, în Ţările Române se petrecea ceva ce ar semăna cu criza datoriilor de astăzi. Pretendenţii la tron se împrumutau cu sume colosale pentru a-şi putea plăti favorurile în faţa Înaltei Porţi şi a dobîndi astfel domnia. Problema era însă chiar mulţimea pretendenţilor.

Tratatul de Stabilitate, Coordonare şi Guvernanţă care se va semna la  1 martie este primul şi, deocamdată, singurul răspuns real al Uniunii Europene la criza datoriilor suverane. Că a venit tîrziu sau la timp, că va fi suficient sau că va mai fi nevoie de altele asemenea, că ne va face bine sau nu – asta se va vedea în timp.

Ne enervează adesea televiziunile noastre. Evident, nu mă refer la Animal Planet, PRO CINEMA sau Eurosport, ci la posturile româneşti considerate de ştiri. Există deosebiri destul de importante între aceste posturi de ştiri, dar asemănările sînt şi mai importante, aşa că prefer să vorbesc de ele la pachet. Neprofesionalismul lor sare frecvent chiar şi în ochii oamenilor simpli.

Lui Mihai Răzvan Ungureanu s-ar putea să-i strice preocuparea pentru propria imagine. Acest gen de preocupare ar trebui să fie unul pozitiv în ţara ministreselor cu andrele, a primarilor socialişti cu svastică şi a liberalilor cu chitară, dar, în special, a foştilor activişti cu palme mari, bătătorite de la legatul viei, dar mai ales de la aplauzele din Sala Palatului.

Vă mai aduceţi aminte de poezia lui Coşbuc? Am învăţat-o la şcoală, aveam şi nişte imagini idilice în Abecedar, copii care se dădeau rîzînd pe derdeluş, case troienite din care ieşea fumul cald al căminelor... Nimic din toate acestea în iarna care, iată, ne-a luat din nou pe nepregătite. E adevărat că, de ceva vreme deja, iarna nu mai e ca vara.

Sînt două feluri de a înţelege o casă, dinăuntru: casa-umbrelă şi casa-carapace.  Unora, locuinţa le este strict utilitară; ea există de cînd au intrat în ea şi cît trăiesc ei; se poate modifica oricît pentru a le creşte confortul. Umbrela se aruncă, dacă s-a stricat. Cui, însă, se simte ca o broască ţestoasă care-şi duce casa în spate, îi aparţin pereţii care-l adăpostesc.

Este un orăşel care s-a dezvoltat în lunga sa istorie pe malul Mureşului, într-un defileu care oferea oportunităţi militare, dar şi comerciale, Transilvaniei. Lipova s-a format din contopirea a trei aşezări istorice (Lipova, Radna, Şoimoş) pe care le-am putea socoti, astăzi, cartiere ale oraşului. La intrarea în defileu, se află ramificaţiile munţilor Zarandului.

La o sută de ani de cînd s-a sudat în limba mea turcismul „moft“ cu cuvîntul ăl mai bun şi mai străbun: „român“ – una din cele mai rezistente suduri din cîte au înfruntat veacul, la fel de revoluţionară ca rima lui Eminescu: „blond“ cu „fond“ – va trebui să rostim, calmi, un „A se slăbi!“

Undeva, în inima Olteniei, între dealuri încărcate de livezi şi de păşuni bogate, se găseşte o aşezare scoborîtă din poveştile bătrînilor. Legenda spune că, demult, foarte obosit, Timpul s-a oprit pe meleagurile astea şi a adormit. Oamenii nu l-au băgat în seamă prea tare. Au zis că e un bătrîn drumeţ şi au pus pe el o păturică, să nu răcească.

Am tînjit după un stadion adevărat şi aproape că am căpătat unul. Dar românul nu e mofturos. Ia-i zece lei şi dă-i ceva de maximum doi, va fi fericit. Steaua-Twente a fost în sistem binar, scor 0-1, public de 10. Irelevantă şi tendenţioasă reacţia unor jurnalişti străini care, la vederea Arenei Naţionale, au exclamat: „E foarte frumoasă! Cînd o terminaţi?“.

Poate chiar cei mai loiali supuşi ai Majestăţii sale. Mulţi scoţieni s-au gîndit de-a lungul timpului la regele/regina de la Londra ca la un fel de ostatic ţinut acolo de englezii cei răi. Uniunea dinastică dintre Anglia şi Scoţia a dus, în 1707, la crearea unui singur stat, numit uşor megalomanic Regatul Unit al Marii Britanii.

Nu pot să las fără reacţie articolul dlui Mircea Vasilescu din numărul trecut al Dilemei noastre. De la Platon încoace, tema intelectualilor în politică nu încetează să provoace. De la Platon încoace (şi nu mă refer aici la „Republica“, ci la „Scrisoarea a VII-a“), imersia intelectualului în politică este o experienţă necesarmente dramatică.

Avem un nou prim-ministru care, cel puţin deocamdată, n-a socotit necesar să încondeieze, în vreun fel, opoziţia şi, în genere, n-a intrat în jocul declaraţiilor belicoase. Avem un opozant important, preşedinte al PSD, care, în acelaşi spirit, a reuşit să fie critic fără apoplexie şi să propună o dezbatere politică recalibrată stilistic: de la „Ba p’a mă-tii!“ la „Sîntem de altă părere!.

În materie de prezenţă pe Internet, Dilema a fost, de la începuturi, în „avangardă“. Puţină lume mai ştie că am început să ne punem articolele online în 1995. Pe atunci, foarte puţini români aveau acces la Internet, nu se măsura traficul (nici n-avea sens), abia începuseră să apară firmele care să furnizeze acces la reţea.

„Mda, hai să fac sinteza aia, că mai am foarte puţin şi trebuie să o predau lui şefu’, la secretariatul general. Aşadar. Pe fostul prim-ministru l-au achitat. Asta e nasol. Nu intră la «acuzaţii privind acte de corupţie la nivel înalt». Nu se potriveşte. Eh, uite aici. L-au condamnat pe un fost prim-ministru. A, e tot ăla. Avea două dosare? Mda, se pare că da."

Aproape se împlineşte anul de la începerea primelor revolte din Siria. Ceea ce părea, la debut, un nou episod al Primăverii arabe, s-a transformat, în timp, într-un şir neîntrerupt de revolte înăbuşite în sînge de regimul lui Bashar al-Assad. De la faţa locului vin tot mai des informaţii care vorbesc despre un adevărat război civil.

Nişte meteorologi polonezi (!?) prevedeau în 2010 că avea să urmeze o iarnă neobişnuit de grea (cea trecută), motivîndu-şi prognoza prin încetinirea curentului Golfstream. Nu mi-aduc aminte să fi fost o iarnă specială. La sfîrşitul lunii decembrie 2011, meteorologii români făceau o estimare pentru luna februarie, pe care dacă o citeşti astăzi, te apucă rîsul.

Ne pleacă populaţia! Era un lucru ştiut, acum este unul recunoscut. Mai mult, nu puţini sînt cei care consideră că pînă şi aceste cifre dramatice sînt, de fapt, subevaluate – şi există unele indicii plauzibile în acest sens. Manipulare! Se poate. Orice evidenţe statistice pot fi manipulate, la o adică; lipsa lor poate fi manipulată însă cu atît mai uşor...

Pînă acum nu avem un muzeu al arhitecturii româneşti, cu toate că necesitatea lui este, în vremea din urmă, evidentă. Cărţi despre unii dintre ei (Horia Creangă, G.M. Cantacuzino, Toma Socolescu) există şi, mai ales, studii istorice cu privire la activitatea acestui grup profesional au început să apară.

Inspirată de colegul de pagină, profesorul Andrei Pippidi, am socotit că merită să fie cunoscute şi nume ale celor care, mai demult sau astăzi, au participat sau participă, prin faptele lor, la conservarea patrimoniului. Este motivul pentru care, alături de restauratorii contemporani pe care i-am menţionat deja, m-am gîndit să aduc în discuţie şi numele lui Gheorghe Balş.

Masacrul de pe stadionul din Port Said, unde, la capătul unui meci de fotbal, s-au numărat zeci de morţi şi peste o mie de răniţi, mă presează să aduc la suprafaţă un text pe care, în urmă cu două săptămîni, hotărîsem să nu-l comentez şi să-l ţin, pueril, doar pentru mine.

Aşaaa… Cum vă povesteam săptămîna trecută, într-o seară de vară, dintr-o joacă la telefon, cîteva superbe doamne de la Cluj, făcînd uz de toate fineţurile artei seducţiei, puneau pe jar un londonez cu stare, ameţitor de neînsurat. După ce făcuseră risipă de vocabular englezesc şi pronunţii impecabile, doamnele îşi savurau victoria.

Împreună cu colegul meu de la Gazeta Sporturilor, fotoreporterul Raed Krishan, am fost în cîteva sate buzoiene scufundate în nămeţi. Raed a reuşit să surprindă imagini, dintre care unele «sînt, pe bune, picturi!», după cum mi-a transmis pe sms, cu invidie şi căldură colegială, jurnalista Liliana Sime, de la România TV.

Liviu Avram a scris cel mai bun editorial despre condamnarea lui Adrian Năstase. Este un verdict nedrept, spune Avram. Ceilalţi coinculpaţi au primit sentinţe de cinci-şapte ani. Năstase – doi ani. Deci, a fost o schemă de fraudare, de smuls bani de la firmele de construcţii pentru a-i canaliza spre campania electorală – au constatat judecătorii.

Îi rog pe cititori să se pună, din cînd în cînd măcar, şi în pielea mea. Şi a oricărui editorialist. Trebuie să fii cît de cît inteligent o dată pe săptămînă. La dată fixă. Nu e uşor. (Comentariu pe forum: „Păi dacă nu e uşor, taci dreacu’ din gură, neam saturat de fiţele tale, plimbă burdihanul!“)

Am remarcat, de cîtăva vreme, tot mai multe clamări pe tema necesităţii unei „intervenţii“ a intelectualilor în politică şi în „rezolvarea problemelor ţării“. Nu ştiu în ce măsură e un curent important în opinia publică, n-am la îndemînă rezultatele vreunui sondaj de opinie serios din care să rezulte că un număr semnificativ de cetăţeni ar dori aşa ceva.

De cînd cu articolul despre monopolul natural care se cheamă sistemele de sănătate, oriunde în lume, am găsit, prin forumul revistei, oameni care s-au încruntat spre mine (amical, fireşte) şi mi-au indicat drumul spre sursă. Adică, spre Mises şi compania. Adică, spre libertarieni, neoliberali (spuneţi-le cum doriţi, pe mine etichetele astea mă cam zăpăcesc).

„Hmm... Cred că de data aceasta voi lua salata cu creveţi...“ „Ţi-o recomand, am luat eu data trecută şi a fost excelentă.“ Cei zece români de la masă par nişte obişnuiţi ai acestui restaurant situat la doi paşi de uriaşul bloc din sticlă al Comisiei Europene. Şi chiar sînt.

Genu îi şopti lui Sami: „Băiatul ăsta scrie piese de teatru. Ca să vezi… Ce zici de asta?“. Sami nu răspunse. Amîndoi priveau atent adunarea tînără şi zgomotoasă care, din cîte înţelegeau, o aştepta acum pe Greta, actriţa din piesa scrisă de tipul cu fular colorat. Atenţia lor, altfel evidentă, se exprima, totuşi, diferit.

Faceţi următoarea experienţă. Puneţi pe o plită un ceaun mare cu apă şi sare. Cînd începe să fiarbă, adăugaţi mălai (în ploaie) amestecînd cu telul. Dar asta e reţeta mămăligii, veţi spune. Chiar aşa. Numai că, dacă focul e destul de tare, iar ceaunul destul de mare, după cîteva minute, cu siguranţă nu vă veţi mai putea nici măcar apropia de plită.

Jocul de-a stînga-dreapta a ajuns şi la vîrful societăţii. În vîrtejul din ultimele săptămîni, puţini au dat atenţie faptului că preşedintele Băsescu, atunci cînd a vrut să-l desfiinţeze definitiv pe doctorul Arafat, l-a acuzat, cu zîmbetul său prevestitor de rele, de... stîngism. Că cele afirmate de domnul Arafat nu sînt nici de stînga, nici de dreapta, ci pur şi simplu de „bun-simţ“ a demonstrat-o cît se poate de clar colegul nostru Cristian Ghinea.

În acest oraş lăsat pradă tranziţiei, cad, unele după altele, casele vechi. Sînt, îmi vine să spun, case omorîte. Am băgat acum de seamă că, înainte de a fi dărîmate, cît mai sînt în agonie, li s-a scos numărul, ca un semn al condamnării la moarte. De aceea casa pe care am văzut-o azi şi-a pierdut identitatea.

„E o mare belea să ai sufletul larg şi să nu fi genial“ (sursa – Svidrigailov, din Crimă şi pedeapsă). Nu am avut minte, dar am avut caracter (sursa – un proaspăt divorţat). Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, dar, dacă nu poţi, măcar nu-l sîcîi (sursă autorizată).

Vară. Cald. Frumos. Arşiţe care, ziua, pleoştesc oraşele şi le cufundă-n abulie, pînă cînd, seara, obosite, adorm, lăsînd lumea să mai răsufle. E vreme de vacanţe şi de dat în stambă, din dosul clinchetului de pahare, despre locurile umblate şi chestiile văzute. După fierbinţeala unei zile scăldate în torente de sudoare, seara vine ca o eliberare.

Mai ieri o domniţă a rostit, de la un pupitru sportiv, o întîmplare despre „Guineea Ecuadorială“. Nu-i bai. Într-un spaţiu în care un parlamentar se arată de acord cu perpectiva unei „republici monarhiste“, chestia asta e o prăjiturică în ceas de amurg după un prînz greu. Uite, România ar fi putut fi Republica Capului Verde, pentru că, fotbalistic, e cacofonică.

M-am uitat cu atenţie la audierea publică organizată de liberalii şi socialiştii europeni la Bruxelles, pe tema democraţiei din România. Am luat note la cald. O versiune mai lungă şi mai dezlînată a acestei relatări am publicat imediat după eveniment pe contributors.ro, aceasta este forma la rece.