De la ciubuc la ţigaretă

- prima europenizare -

● Paradoxul face să scriu acest text pe aeroportul din Istanbul. Am cîteva ore bune în escala spre Priştina. Nu e prima dată cînd trec prin Istanbul în drum spre oraşe care se află mai aproape de Bucureşti, ba chiar în direcţia opusă. Am fost şi la Kiev, şi la Zagreb, prin Istanbul. Spre ruşinea mea, nu am ajuns niciodată în oraşul propriu-zis. Dar aeroportul ăsta îl ştiu bine, şi e mereu interesant. Foarte mare, foarte modern, aici înţelegi ce înseamnă nod civilizaţional, cu pelerinii care merg la Mecca, cu sudaneze bătrîne în haine largi şi albe, cu oameni de toate culorile şi cu tabele de plecări unde la fiecare cinci minute decolează cîte o cursă. Cu turcoaicele de la security, îmbrăcate cu pantaloni mulaţi strîns pe fund, cu nimic deosebite de femeile de la security din restul Europei.

● Şi iată-mă deci certîndu-mă în engleză cu o chelneriţă turcoaică fardată strident, cu fustă deasupra genunchiului şi de o orientală nepăsare faţă de client, terminînd primul volum din Amintiri – Ce am auzit de la alţii al lui Radu Rosetti (Humanitas, 2011). Şi se termină şi regret că nu ştiu şi nici nu am priceput din prefaţă sau din altă parte, sau poate mi-a scăpat, cînd urmează şi restul volumelor, dacă urmează.

● Îmi aduc cumva aminte că cineva mi-a arătat o înregistrare pe YouTube a baladei lui Ştefan Hruşcă – „În poartă la Ţarigrad“, unde erau două comentarii. Primul zicea „eu is nascut? in Tarigrad, republeca Moldova, poate e despre mine :D, imi place..“ (am transcris exact, comentariul e încă acolo). Şi cineva îi răspundea: „sa mor eu dak styam ca? exista tarigrad“. E drept că altcineva îi lămureşte ulterior: nu e vorba de Ţarigrad din Republica Moldova, ci de celălalt Ţarigrad, adică Cetatea Cezarului, Constantinopole, Istanbul. Ţarigradul a fost pentru sute de ani capitala lumii noastre, Bruxelles + Washington + Moscova în acelaşi timp, buricul pămîntului la a cărui margine trăiam, şi faptul că românul mediu cu acces la Internet nu mai ştie ce înseamnă măcar denumirea oraşului în româna veche e grăitor.

● Şi chiar în imensul, cosmopolitul aeroport al acestui Ţarigrad pe care nu m-am obosit să îl vizitez niciodată termin eu Amintirile... lui Rosetti. Acest prim volum spune în esenţă povestea europenizării boierimii moldoveneşti într-o singură generaţie. Iar europenizare a însemnat de fapt deturcizare. Invazia rusească de la 1806 ne-a lăsat fără Basarabia, dar şi fără multe căsnicii şi virtuţi pierdute, pur şi simplu cursa înarmărilor în modă i-a făcut pe băştinaşi să piardă în faţa ofiţerilor ţarişti în uniforme occidentale: „toţi boierii purtau atunci costumul oriental: anteriu, brîu de şal, şalvari (cari nu se vedeau sub anteriu), conteş şi giubea, în picioare meşti şi papuci, iar pe cap işlic. Dacă acest port putea să şadă bine celor bătrîni şi maturi, cadrînd cu bărbile lor lungi, ne putem închipui că era departe de a avantaja pe cei tineri, poalele giuvelelor fluturînd în vînt cînd valsau, cînd învîrteau o polcă sau băteau o mazurcă.“ (p. 66)

● Mă uit în jur pe aeroportul din Ţarigrad. Singurii care poartă haine neoccidentale sînt pelerinii arabi care merg spre Mecca şi Medina, şi cred că am văzut mai devreme şi nişte indieni. Iar haine turceşti poartă doar băieţii care vînd îngheţată turcească, au o uniformă de zici că sînt din cartea mea din copilărie cu Aladin. Unul dintre ei îşi are taraba sub un imens panou publicitar: „everybody loves duty free“. Chiar că everybody.

● Viaţa unui boier moldovean pe atunci era simplă: se trezea şi începea lunga activitate turcească obişnuită: statul pe divan, băutul de cafele şi fumatul din ciubuc. Turcii nu serveau alcool şi deci nici boierii noştri. Epoca berăriilor atît de banale în lumea lui Caragiale, 40 de ani mai tîrziu, doar urma să vină. Iar ciubuccereala era o treabă serioasă, exista ciubucciul care toată ziua aranja şi întreţinea ciubucul boierului.

● Rosetti e născut în 1853, deci acest volum este o culegere de povestiri din familie. O familie de mari boieri, mama sa era fiica domnitorului Grigore Ghica. Această familie este surprinsă într-o fereastră de timp scurtă, de la 1806-1820 pînă la 1859. Timp în care totul s-a schimbat rapid. Nu doar hainele, deschiderea comerţului după Tratatul de la Adrianopole a inclus practic ţările române în prima globalizare (cum o numeşte Niall Ferguson). Pămîntul mult timp neglijat a devenit valoros, boierii şi moşiile lor, pînă atunci izolate şi autosuficiente, au intrat în orbita comerţului mare. Au făcut bani. Dar nu a durat mult. Trecerea de la viaţa pastorală de satelit turcesc la viaţa de capitalişti unde pămîntul lor avea o valoare de piaţă nu a avantajat boierimea, neobişnuită cu comerţul.

● Interesante microdescrierile lui Rosetti. Înlocuirea rapidă a obiectelor produse pînă atunci, fie la Istanbul, fie de meşteri locali, cu obiecte aduse din Occident sau făcute de noi meşteri evrei care i-au înlocuit pe cei grei sau moldoveni (evrei veniţi odată cu deschiderea economiei şi pe care Rosetti nu îi simpatizează deloc, dimpotrivă). Oarecum frustrantă înşirarea de nume de obiecte despre care nu mai ştim măcar ce erau. Şi dacă mă gîndesc bine, romii de azi, căldărari care fac alambicuri, „cazane“ li se zice la mine la ţară, sînt singurii care mai fac ceva exact ca la 1820: bat alama cu ciocanul pînă o aduc la forma dorită, iar obiectul chiar poartă semnele acestui lucru manual. Aceste cazane (DEX zice că „alambic“ vine din franceză, mi se pare interesant şi că în româna cultivată folosim un neologism francez pentru un obiect care nu s-a schimbat, iar la ţară îi zicem „cazan“, DEX zice că din turcescul kazan). Oare de ce nu am văzut la hypermarket cazane de ţuică? Sau mi-a scăpat mie? Apropo de schimbări într-o generaţie: capitalismul a inventat în ultimii 20 de ani murăturile gata puse, borşul în pungă cu vid, zacusca de mai multe feluri, magiunul de prune brand european. Cazanul de ţuică produs industrial de ce nu, ce-o fi cu sfiala asta?

● M-am luat cu aeroportul şi nu mai am spaţiu să vă mai zic cît de interesant este Rosetti. Cum povesteşte el revoluţia hazlie de la 1848 din Moldova, unde fii de mari boieri s-au jucat de-a revolta democratică. Să vă spun despre antirusismul visceral al familiei, care a preferat să lase baltă o moşie din Basarabia decît să mai aibă de-a face cu Rusia – „duşmanul cel mai periculos al neamului nostru“ (p. 270) îi zice Rosetti. Despre figura luminoasă a bunelului său, domnitorul Grigore Ghica, cel care i-a eliberat pe sclavii ţigani, care a făcut posibilă unirea lui Cuza şi care s-a sinucis tragic în Franţa înainte de a vedea unirea înfăptuită, Rosetti zice că din cauza unor pamflete nedrepte, eu ştiam şi că din cauza unei femei. Un romantic pînă la urmă, care, deşi pus de Rusia în scaun, pregătise planul unui corp de voluntari moldoveni gata să lupte cu ruşii în Războiul Crimeii şi chiar compusese şi imnul de luptă al acestui corp. Unul dintre oamenii de stat pe care îi ignorăm sistematic – pentru că istoria noastră trebuie să fie compusă din Decebal, Ştefan, Vlad, Mihai, Bălcescu şi Cuza, cu o recuperare de ultimă oră pentru Carol I. De parcă nu ne ţine RAM-ul de memorie naţională mai mult de cinci personaje.